FUNDATIA "GHEORGHE URSU"

Traiectorii 

"Europa mea"

 "Cu angajamentul de a nu mai face digresiuni istorice (hazardate) şi geografice (dubioase), să revin la propria mea Veneţle" este legămîntul lui Gheorghe Ursu faţă de el însuşi, cînd începe să-şi reconstituie, în scris, drumurile prin Europa. Găsesc în fraza citată recunoaşterea că fusese tentat să o facă (a se citi debutul paginilor despre Veneţia). Mai reiese din conţinutul acesteia convingerea autorului că trebuie să scape de strîmtoarea tiparului cărţilor de călătorii.

Trăsătura îl caracterizează, Gheorghe Ursu avind deprinderea de a lua in răspăr orice ar fi bănuit el că îl îngrădeşte. Mai ales că i-ar îngrădi cugetul şi sufletul. Printre exemple, poate unul dintre cele mai şfichiuitoare şi concludente rămîne "Cuvintul inainten, conceput în manieră proprie, ca lungă listă de cîte motive avea românul ca să nu fie destins într-o călătorie, cu atît mai mult înainte de a i se fi aprobat trecerea graniţei, cînd călătoria viza străinătatea. Europa mea înseamnă treizeci şi cinci de zile prin centre ale culturii şi artei din Austria, Italia, Elveţia, Franţa, Spania, Anglia, Belgia, Olanda, Germania.

Goană reală, cu program constrîns de timpul paşaportului, amplificată de goana imaginară a călătorului, prin cîte relaţii reuşeşte să stabilească. Relaţii, pe plan geografic, la primă vedere: grădina Luxembourg din Paris, din mijlocul căreia se lansează într-un adevărat vîrtej de speculaţii despre alte grădini (Retiro din Madrid, Generalife din Granada, Belvedere din Zurich) ; satul spaniol de la Barcelona şi cel românesc de la Herăstrău ; lagunele Veneţiei şi întinderile de apă ale lacului Razelm din Dobrogea. Numai că spaţiul îşi pierde dimensiunea reală atunci cînd florile din grădinile lumii capătă contur prin asocierea cu florile tablourilor lui Luchian şi ale versurilor lui Dimitrie Anghel ; cînd statuile şi altoreliefurile care imbracă pe dinafară catedrala de la Chartres printr-o nobil-spiritualizată reconstituire a istoriei Franţei medievale amintesc, în ciuda imensei varietăţi fizionomice, prin unitate stilistică, de "Cărturarul" sculptorului Gheorghe Anghel.

Asocierile tin de structura interioară a cărţii. Iată-1 pe călătorul nostru la muzeul Prado: " Undeva în preajmă simt o prezenţă familiară, o privire din trecut, cunoscută de patruzeci de ani şi prezentă permanent în muzeul meu imaginar : Autoportretul lui Darer, cel pe care, din cauza unui distih al lui Călinescu, nu-1 mai pronunţ ca pe vremuri, ci DLrer Albrcht, cu accentul pe prenume şi pe ultima silabă". Cel care scria trebuia să ştie foarte mult, să se sprijine pe o formaţie temeinică pentru ca afirmaţiile să nu-i fie hazardate. Răzvrătirea mută din faţa ghişeului de schimb valutar din gara Paris-Nord (şi evocarea scenei prin două nume de scriitori) este relevantă pentru ceea ce afirmam mai sus: " Am fost primul 1a biroul de schimb. Primul fiind, am putut urmări prin vitrina ghişeului pe funcţionarul care-1 imita perfect pe cel din Caragiale ; dar eu nu eram receptiv la umor şi încetineala cu care-şi căuta cheile, îşi punea manşetele negre, încuia şi descuia sertare, îşi aranja bancnotele pe neamuri şi mărimi, îşi verifica tacticos maşina de calcul, totul mi se părea descinzînd nu din Caragiale ci din Kafka".

In decor sau în substratul unei nuanţe este tentat să descopere similitudini, întreţeseri tainice în stare să anuleze distanţele; prin cunoaşteri şi recunoaşteri ajunge să intre în intimitatea locurilor, bifate, spre a fi văzute, pe harta sa imaginară. Mergînd pe această cale, percepe, printre altele, cumpăna dintre dansul catalan autentic şi interpretările venite din exterior: "Ţinuta dreaptă, inflexibilă, rigidă, ţanţoşă a trunchiului în contrast cu picioarele, de o mare mobilitate, aminteşte de unele dansuri ardelene. Dar mai ales îmi aminteşte de paginile din Goya ale lui Feuchtwanger, de fascinaţia exercitată de Carmen asupra lui Don Jos - nu, dansul lui Carmen e prea lasciv, prea ostentativ senzual şi excitant, e o Spanie văzută totuşi din afară, de la Arles".

Am semnalat dintr-un început capacitatea asociativă a autorului. Nu însă şi faptul că majoritatea asocierilor au drept punct de sprijin realităţile ţării sale. Prin ele, călătoria lui Gheorghe Ursu este invitaţie de a merge cît mai departe, dar şi invitaţie la întoarcere de unde a plecat. Căutînd universuri noi, nu îl simţi rătăcit printre ele ; interesat de tot ceea ce vede - la un moment dat scrie "abandonez piatra şi observ oamenii" - , nicicînd nu se lasă copleşit de supradimensionările străinătăţii. Faptul explică revenirile mereu senine spre tărimurile ştiute de acasă. In plus, ochiul critic. "Impertinenţa", cum îşi decide singur impotrivirea faţă de "absenta criteriului de valori" în selectarea numelor personificate în statuile ce imprejmuiesc Opera din Paris şi îi imbracă faţada. Dar şi performanţa enumerării argumentelor care fac superioare, prin comparaţie, cupola Ateneului Romăn şi fresca din interior.

De altfel, pe parcursul lecturii, Gheorghe Ursu îşi convinge cititorii în privinţa lucidităţii elanurilor sale. Aş semnala judecăţile de valoare rezultate din indelungul exerciţie al urbanismului. Pentru cine nu-i cunoaşte biografia, autorul cărţii Europa mea a fost inginer constructor. Scriind, el nu se fereşte de ceea ce a invăţat, dar nici nu se sfieşte de imaginile care îi vin fireşti şi par născociri. După cîteva consideraţii asupra "formelor moi" ale arhitecturii lui Gaudi, surprins de inepuizabila varietate a volumelor din beton ale catedralei Sagrada Familia din Barcelona, Gheorghe Ursu îi reţine fermecat curgerea liniilor "precum Ceasurile moi ale lui Dali, articulîndu-se ca scheletele unor reptile inconcevabile din terţiar, mimînd în toate capriciile curbelor, ca într-o genială parodie, toate elementele arhitecturii clasice...". Ce vede Gheorghe Ursu? O biserică, o cafenea, un palmier, un cartier, o piaţă rău famată, expoziţii, muzee, trenuri, ceremonia ştampilării paşapoartelor, instalări provizorii, contactul românului cu societatea de consum. Vibrează la marea artă. E sensibil la pitoresc. Pentru el călătoria înseamnă comunicare. Descrierile sale sînt serioase ori ironice, spirituale şi subiective, abundă de impresii noi. Nu caută frumosul in text, ci expresivul din viaţă. Conţin mult lirism concentrat. Sînt destule ocaziile în care, să recunoaştem in călătoria lui Gheorghe Ursu o invadare a universului exterior de către lumea sa lăuntrică: "Trecusem de Carcassonne, înfipt în memoria mea graţie unui timbru frumos, roz, lat, cu un castel sau o fortificaţie, timbru cu care, prin anii 37-38 fabricile franceze de medicamente francau plicurile cu reclamă pe care le primea tata. Aceste mărci poştale, acum îmi dau seama, au însemnat, în copilăria mea, un fel de efigii ale ţării de baştină".

A debutat în poezie cu placheta de versuri Mereu doi, în 1971. Geo Bogza i-a salutat timbrul personal. Debutează dureros în proză cu Europa mea, în 1991. Dureros, pentru că între timp a dispărut, părăsind viaţa datorită unei istorii care nu ţine de literatură, dar care nu are cum să-i umbrească destinul literar. Cum i-ar fi evoluat scrisul? Cîte cărţi ar mai fi putut da? Intrebări inutile şi absurde ca şi moartea lui. Sigur este că Europa mea conţine o intensitate a trăirii care se comunică. Aproape că se materializează. E numai energie în spiritul său de observaţie, niţel piezişă, în memoria, curajul, cultura, în performanţele sale rezultate din competiţia cu viaţa, cu care se confundă.

Cornelia ŞTEFĂNESCU
"Jurnalul literar" august-septembrie 1991


"EUROPA MEA" - EUROPA NOASTRĂ

Nu convine multora să fie pronunţate numele martirilor, dizidenţilor şi rezistenţilor noştri. Creează prea mult disconfort ; distrage atenţia care, chipurile, ar trebui concentrată pe ideea construirii viitorului "luminos" ; zgîndăreşte prea mult laşităţi şi compromisuri, lezează prea adinc conformismul - tare vechi care s-ar dori a fi prea repede uitate. De-ar fi numai atît, dar cu cîtă furie "contestatată" se-ncearcă măsluirea şi siluirea adevărului prin acoperirea crimelor, prin transformarea călăilor în victime, prin născocirea falşilor eroi, prin dezlănţuirea unei ruşinoase campanii de însămînţare a urii şi confuziei.

Gheorghe Ursu , autorul unui excepţional memorial de călătorie, apărut la editura DACIA în anul 1991 şi intitulat, oarecum intimist, Europa mea, este un martir. Născut la 1 iulie 1926, în oraşul basarabean Soroca, a urmat şcala primară şi liceul in oraşul natal şi la Galaţi. După terminarea cursurilor Institutului Politehnic din Bucureşti, Facultatea de Construcţii, a devenit inginer proiectant şi a lucrat neîntrerupt, intre anii 1950-1985, la Institutul de Proiectări în Construcţii din Bucureşti. Denunţat, în decembrie 1984, de un grup de colegi "vigilenţi", pe motiv că ar ţine un jurnal intim in care critică regimul, (anul trecut revista "22" a publicat un dosar cu depoziţille acestora), a fost anchetat de Securitate, s-au ridicat manuscrisele ,(...)

I s-a cerut să dea declaraţii privind conţinutul acestora, precum şi atitudinea "reacţionară" a unor personalităţi culturale pe care le frecventa (Geo Bogza, Iordan Chimet, Sorin Vieru, Nina Cassian, Radu Cosaşu, Mirel Ilieşiu), a fost ameninţat cu moartea, arestat şi, în urma torturii la care a fost supus, a murit la 17 Noiembrie 1985. Gheorghe Ursu a rămas pînă la capăt credincios "gloriosului gotic", care întruchipează, după propria-i mărturisire, cutezanţa, sublimul, verticalitatea. Nimic n-a putut să-i frîngă demnitatea.

Deşi a debutat devreme în 1944 a publicat două micro-eseuri în pagina literară a ziarului Ecoul, pagină coordonată de Miron Radu Paraschivescu, Virgil Ierunca şi Ion Caraion, el a rămas departe de zarva vieţii literare. Totuşi, in anul 1970 a publicat în regie proprie, la editura LITERA, volumul de poeme Mereu doi ( cu o prefaţă de Nina Cassian) şi, în 1981-1982 a predat editurii ALBATROS manuscrisul cărţii Europa mea ; promisiunea tipăririi prompte n-a fost respectată niciodată, aşa încît cartea a apărut altundeva cu o întîrziere de 10 de ani. Iar după 10 de ani cartea nu s-a bucurat nici pe departe de ecoul meritat.

De ce Europa mea? In prefaţa cărţii autorul se explică: "Europa mea, adică acea parte a Europei pe care am văzut-o eu în ultima mea călătorie. Nu ceea ce aş vrea să văd, nu ce am văzut altădată, nu ce - sper - voi mai vedea, ci cît am văzut din Europa în 36 de zile. Europa mea... nu se poate ignora şi coloritul sentimental ca, iubita mea, slăbiciunea mea, dat de acest adjectiv posesiv. Deci, evident, Europa care imi aparţine puţin şi mie".

O Europă, adaug eu, pe cît de intimă pe atît de  inaccesibilă, pe cît de aristocratică, pe atît de plebee, pe cît de copleşită de cultură, pe atît de ignorantă, în fine, un spaţiu care, pe măsură ce se lasă cucerit, îţi inoculează dorul de ai tăi, de ale tale, cele şi cei de acasă. Dintru bun început autorul se declară un "călător fără personalitate". "Călătorul de profesie" care mă socotesc îi dau perfectă dreptate, căci pentru noi, românii, multă vreme călătoria a fost şi probabil că va rămîne multă vreme un bun cîştigat - nicidecum un cadou cu imensă trudă, cu mari sacrificii, cu enormă dificultate. In acest sens, în aceeaşi prefaţă există un pasaj care mi se pare un extraordinar poem al nesfişitelor şicane şi tribulaţii la care era obligat orice român pretendent la rangul de "călător în timp şi spatii".  "Poemul" ar merita citat în intregime, dar, din raţiuni lesne de inţeles, mă voi mărgini să transcriu doar primele rînduri: "După ce secretarul organizaţiei de bază a refuzat să-mi dea recomandarea pentru călătoria peste hotare, / după ce comitetul oamenilor muncii mi-a respins - prin vot, probabil - recomandare, / după ce am vorbit, am pledat, mi-am apărat cauza în faţa secretarului O.B., a directorului şi a altor tovarăşi, / după ce, la 10 luni după cele de mai sus, am scris o nouă cerere, pe care comitetul oamenilor muncii a acceptat-o trimiţind-o spre aprobare la Sectorul de Partid, însoţită, bineînţeles, de un referat redactat de Serviciul Personal,/ după ce Sectorul de Partid mi-a respins cererea, / după ce(...), după toate astea am luat troleibizul 93 şi apoi trenul R 262 (23) de Viena incepindu-mi călătoria, / căreia mereu imi vine să-i spun Marea Călătorie, deşi această majusculizare e adesea folosită de poeţi şi filozofi spre a desemna Moartea".

Autorul se consideră un "călător fără personalitate" nu numai pentru că se fereşte să se prenumere printre apologeţii sau denigratorii călătoriei, căci, într-adevăr, în acest domeniu al parti-pris-urilor teoretizante, afirmaţiile sînt teribil de contradictorii: este ea, călătoria, o aventură fascinantă (ca la Cendrars, Larbaud, Jules Verne etc.) sau numai dovadă de prostie şi infantilism? este ea fastuoasă sau numai ridicolă? este ea cunoaştere (şi, implicit, autocunoaştere), sau numai repetiţie ingrozitor de plictisitoare?, ci şi pentru că, eclectic fiind, el este înainte de toate sărac. Sărac, dar "demn", el ştie că, fără prea mulţi bani, mereu în criză de timp, trebuind să-şi înfrîngă spaimele, oboseala, singurătatea, nu are dreptul să zăbovească nicăieri prea mult, să se bucure în tihnă, darmite să tîndălească: ale lui sînt goana, prigoana, renunţările. Şi, indurind toate astea, lui îi va rămine bucuria. Cum? Doar printr-o savantă drămuire a resurselor (financiare, biologice, intelectuale, etc.). Prevenitor, afişînd o grijă de-a dreptul înduioşătoare faţă de semeni, altruist, el ţine să ofere detalii cît mai precise privind amănunte de importanţă vitală precum: schimbul valutar, punctele de trecere dintr-o ţară în alta, subtilitătile vamei şi mai ales posibilitatea de a te odihni, indestula. (cu pîine, artă şi vin), trata cu minimă cheltuială. In acest sens cartea este realmente un ghid pentru uzul călătorului român "sărman şi ars de dor" ca arabul din superba povestire a lui W.Saroyan.

Ceea ce conferă cărţii forţă şi "personalitate" este foamea (ca să nu zic pofta) de real şi foamea de artă a autorului ei care se dovedeşte un fin degustător de artă, dar şi un exersat "specialist", capabil de remarci dintre cele mai subtile şi pertinente, posesor al unei autentice scări a valorilor. Nu o dată îl vedem amuzIndu-se refăcînd ierarhii, ("clasamenten) care, oricît de abuzive ar părea l-au ajutat să se orienteze în uriaşul labirint al artelor vizuale universale. Chiar şi numai o simplă enumerare a oraşelor pe care autorul a ţinut cu tot dinadinsul să le străbată are darul de a ne lumina intenţiile şi finalitatea călătoriilor sale. Prin urmare: Viena, Veneţia, ZUrich, Paris, Versailles, Chartres, Barcelona, Madrid, Toledo, Granada, Cordoba, Londra, Bruges, Haga, Amsterdam, Kăln. Străbătînd ţări şi oraşe, străzi şi muzee (între cele mai celebre: Kunsthaus, din Zrich, Jeu de Paume şi Muzeul de artă modernă, din Paris, Prado, din Madrid, National Gallery, din Londra, Muzeul Picasso, din Barcelona, Casa şi Muzeul El Greco, din Toledo, Rijksmuseum, din Amsterdam etc.), castele şi catedrale (Versailles, Chambord, Chartres, Palatul Dogilor, Sagrada Familia), pieţe şi expoziţii (dintre toate cea de la Beaubourg, dedicată expresionismului german a fost pentru el o revelaţie care i-a modificat viziunea asupra artei secolului nostru).

Gh.Ursu a răscolit lada de zestre a Occidentului cu bucuria unui copil care descoperă "minuni" în podul casei bunicilor. Secvenţe de viaţă cotidiană, fragmente de jurnal "de bord", comentarii est-etice şi curat estetice, portrete (cel al filozofului român al artei, refugiat intr-o mică localitate din preajma Londrei, pîndit de spectrul ratării, care şi-a dedicat viaţa scrierii unei vaste lucrări "fundamentale", este antologic), descrieri (cea a Veneţiei, de pildă, socotit "cel mai frumos oraş din lume", este memorabilă), se derulează intr-un ritm ameţitor care spune mult despre "lăcomia" autorului. O lăcomie a ochiului, cu neputinţă de domolit. Şi dacă sinonimul călătoriei este intilnirea, acea vibraţie profundă în faţa spectacolului artei, al naturii şi al lumii, atunci, pe bună dreptate putem vorbi, în cazul lui Gh.Ursu , de un triumf al privirii. Privirea lui de constructor de meserie s-a oprit, desigur, cu precădere asupra monumentelor şi ansamblurilor arhitectonice - el nu scapă nici un prilej să exalte goticul la ale cărui reverberaţii de ordin estetic şi moral vibrează intr-un chip cu totul aparte. Plăcerea lui constă in a se pune in locul arhitectului şi a se juca de-a găsirea celei mai bune soluţii, dacă nu a soluţiei geniale aflate la îndemîna unor "uriaşi" de talia lui Gaudi, de pildă. Un Gaudi care şi-a pus amprenta în asemenea măsură pe un oraş ca Barcelona încît îl indreptăţeşte pe autor să vorbească despre "Barcelona lui Gaudi" - sacră - şi despre "cealaltă" Barcelonă - profană. Tot astfel imparte el Parisul, dar nu în două, ci în patru: primul este Parisul prieteniei - şi il numesc astfel deoarece călătorul, după ce îi promisese bunului său prieten Iordan Chimet, care lucra la realizarea fabulosului său album închinat picturii Americii Latine, că se va întoarce cu diapozitive după pînzele unor celebri artişti platici sud-americani, trăitori la Paris (Lam, Matta, Tamayo), străbate oraşul ca un bezmetic "in căutarea Americii Latine" ; altul e Parisul parcurilor - decepţionant ; există, apoi, un Paris al pieţelor şi al străzilor, "eblouissant" - vorba francezilor şi, în fine, "last but not least", Parisul muzeelor şi expoziţiilor, căutat în mod expres pentru că pasiunea lui Gh.Ursu pentru pictură egalează de nu întrece interesul mai mult sau mai puţin profesional faţă de arhitectură. O mărturie a acestei supreme iubiri stă în obiectul său de a privi şi descrie lumea cu ochii - mai puţin mijloacele unor artişti îndrăgiţi precum : Picasso, Miro, Turner, Baba, Petraşcu etc. Marele privilegiu al călătoriei fiind şansa confruntării directe, nemijlocite cu obiectul artistic, tablouri admirate şi răsadmirate în cataloage, pliante, albume, realizate mai mult sau mai puţin - de regulă mai puţin - fericit, îşi vădesc deodată toată splendoarea. Şi e un prilej de bucurie plenară, acesta, pe care privitorul avizat, care a fost Gh.Ursu, îl savurează cu nedisimulată voluptate, singurul motiv de îngrijorare fiind spaima de a nu reuşi să vadă destul, regretul că, inevitabil, agresiunea vizuală va sfîrşi prin a-1 copleşi, îngreunîndu-i percepţia, diminuîndu-i puterea de receptare. Dar, dincolo de aceste impedimente, bucuria descoperirii capodoperei este cu atît mai mare cu cît o însoţeşte revelaţia unor filiaţii şi conexiuni cu totul surprinzătoare: toată rugina pr,=.1udecăţilor vagi, dacă nu deformate, a informaţiilor de-a doua şi a treia mînă, primite de-a valma, cade in faţa unei tuşe, a unei linii, a unei pete de culoare sau cine ştie cărui alt amănunt descoperit pe viu în ambianţa unei săli de expoziţie sau a unei săli de muzeu. Orice călător, care se apropie de sfîrşitul peregrinărilor sale, visează 1a o nouă plecare: şirul mirărilor nu se cade a fi întrerupt. E ceea ce şi-a dorit şi Gh.Ursu. Din păcate călătoriei sale i-a urmat mult prea curînd Marea Călătorie. Se prea poate ca, puţin cîte puţin, Europa lui să devină Europa noastră.

MIRCEA PETEAN
Revista literară de la Oradea-1991

 
Gheorghe Ursu - Europa mea

Gheorghe Ursu (Babu, cum i se spunea în facultate sau între prieteni) nu mai este demult un nume oarecare. Destinul său tragic e cunoscut tuturor acelora care s-au ţinut la curent cu soarta disidenţilor noştri. Arhitect (născut în 1926), el a fost denunţat în decembrie 1984 de către cîţiva colegi de birou că ţine un jurnal intim în care injura conducerea de partid şi de stat. Anchetat vreme de nouă luni, a fost arestat în septembrie 1985, torturat în beciurile din Calea Rahovei. A murit la 17 noiembrie în acelaşi an, ca urmare a traumatismelor grave suferite şi a încercării tardive de a le micşora printr-o intervenţie chirurgicală.

Securitatea i-a confiscat în perioada anchetei 69 de caiete - jurnale din perioada 1949-1984, corespondenţă, versuri, note de călătorie, insemnări despre artă etc. După decembrie 1989 au fost restituite, cu chiu cu vai,  familiei numai 2-3 caiete, pretextîndu-se că celelalte ar fi distruse. Volumul publicat recent de Editura Dacia nu reproduce aceste caiete, cum ne-am fi aşteptat, ci un manuscris mai vechi al autorului, intitulat "Europa mea". Poate că astăzi am fi avut mai multă nevoie de acele pagini, de mărturia acestui om lucid şi curajos, tenace şi încrezător în puterea adevărului. Rămîne pe altădată.

Ceea ce este sigur însă, e faptul că aceste note de călătorie prin Europa restituie în primul rînd un intelectual, un îndrăgostit de viaţă (şi mai ales de viaţa culturii), un om viu, puternic, frenetic chiar, in care ameninţarea cvasi-permanentă şi condiţia de cvasi-izolare la care 1-a împins personalitatea sa inconfortabilă pentru vechiul regim, n-au reuşit să altereze nimic. Europa mea e o carte plină de bucurie. De victoria depăşirii prin umor şi decenţă a condiţiei de turist valah, adică fără bani şi fără dreptul de a evada din plasa socotelilor meschine. 0 jubilaţie secretă hrăneşte savuroase pagini despre tehnica aflării celui mai ieftin hotel din Paris sau Veneţia, sau despre "salvarea unui graţios set de ceşcuţă-farfurie-scrumieră, pe care boy-ul unei cafenele din Bruges tocmai 11 răsturna în coşul de gunoi. Călătorul nu-şi drămuieşte plăcerile cîte le are, iar cind nu le are, le inventează: pentru priveliştea Parisului de la balconul unei anumite case, face două vizite consecutive locatarilor, în ciuda programului încărcat; apoi aventura telefoanelor publice din Spania, destinate parcă baschetbaliştilor de peste 1,80 m sau geografia încăpăţînată a Veneţiei, care-i rătăceşte pe căutătorii de "scurtături", ori protocolul înşfăcatului bagajelor în ultima clipă şi cel al alergării disperate către trenul de legătură, gheaţa lucioasă din iazul de la Schonbrunn, cheltuirea voioasă a ultimilor şilingi (sau lire sau scuzi) pe eternul kilogram de portocale şi pe o pîine mare ş.a.m.d.

Gheorghe Ursu nu s-a temut niciodată de nimic. De ce s-ar teme aşadar că va fi acuzat de superficialitate cînd "soarbe" Viena în cinci ceasuri şi muzeul Van Gogh în alte trei, ori cînd îşi etalează înainte - imense - cele 26 de ore de stat în oraşul Dogilor? Nu se teme nici chiar de naivităţi şi nici nu şi le reprimă. Căci în Europa mea nu e de căutat în primul rînd verdictul degustătorului de artă (care totuşi nu lipseşte), ci tînăra voracitate a omului care ştie că a evadat, pentru scurt timp, dintr-un orizont tern şi etanş şi foloseşte şansa cu grabă şi, în acelaşi timp, cu un fel de veselă demnitate. A trăit puţin, înghesuind în viaţă, ca intr-un geamantan de globe-trotter, cît mai multă trăire. Şi a meritat!

Tania Radu
"Cotidianul" - 24 iunie 1991


  • Fundatia "Gheorghe Ursu"
  • Calea Victoriei 120, 70179 Bucuresti
  • Telefon: +(40)734780577
  • E-mail: fundatiagheorgheursu@gmail.com
  • Phone USA: +(1)773-203-5641