EUROPA MEA

(fragment)
CUVANT INAINTE

Cind mi-am tiparit volumul de versuri cu un "Cuvint inainte" al Ninei Cassian, criticii care mi-au facut cinstea de a consacra plachetei cite o cronica - la drept vorbind cite o jumatate - au fost unanimi in a dezavua obiceiul debutantilor de a cere unor autori consacrati un cuvint inainte. Captatio benevolentiae; timiditate; cai launtrice; politete concesiva din partea consacratului si cite si mai cite argumente impotriva condamnabilului narav. Mai ales ca, ziceau criticii in continuare, debutul e remarcabil, se sustine prin valoare intrinseca, propteaua e superflua si jenanta.
Lecuit deci de prefata unui consacrat, eliberat si de tracul debutului, simt totusi nevoia unei prefete. Nu, nu sutele de prefete citite-n capul cartilor (prefete la care - vai! - de multe ori mi s-a limitat lectura!), nu obiceiul ochiului de a cauta - si a gasi - inainte de textul autorului de pe coperta, un cuvint inainte pertinent si bio-bibliografic; ci doua motive serioase si personale. Intii trebuie sa declar fatis ca sint un calator fara personalitate. Calatorii cu personalitate, si nu incerc sa fiu exhaustiv, demonstreaza ca:
1. Este o prostie sa calatoresti, un infantilism. Cind sufletul uman e mare cit o suta de continente, ce sa cauti, ce interes prezinta calatoria prin nu stiu ce Arcadie? Xavier de Maistre, calatorind in jurul camerei sale - si marturisindu-si - chiar in titlu! - nevolnicia, a devenit nemuritor; altul scria mindru "Asia interioara"; un maghiar a calatorit in jurul capului sau; un amic londonez m-a intrebat cu mila: "si ce-ai cistigat IN PROFUNZIME din goana asta?" Un amic din Bucuresti suridea dispretuitor la remarcile mele despre Roma; el n-o vazuse niciodata, dar stia ca nu pe Michelangelo ci pe Bernini il gasesti la tot pasul.
2. Calatoria e cea mai fastuoasa aventura, trairea la cel mai inalt nivel (Valery Larbaud, Blaise Cendrars, Blasco Ibanez, Jules Verne etc.).
3. Nimic nu-i mai ridicol decit "turismul", mai ales cel atit de schematizat astazi, prin excursii in grup, charter, turul orasului in autocar, Michelin, ghizi - papagali - caterinci, pliante color etc.
4. Muzeele, monumentele? Sa vezi strada, STRADA, trecatorii, sa le simti pulsul, taina lor de olandez sau marocan, alta decit taina ta de roman, aia e adevarata calatorie. Mi s-a povestit ca Eugen Schileru, enciclopedicul nostru profesor de istoria artei, cind a ajuns - in fine! - la Paris, n-a intrat in nici un muzeu.
5. Oamenii sint aceiasi - pretutindeni. Da-mi un esantion de 40 insi (vezi nuvela lui Ilarie Voronca) si-ti reconstitui geografia si istoria lumii!
6. Dupa o luna traita intr-un oras, abia incepi sa-i simti pulsul. Abia dupa un an poti afirma ca stii ceva temeinic despre el. Abia dupa ...etc. Cit despre "ziua si orasul" - sa fim seriosi, monser! Bifam si zicem c-o facuram si p'asta?
7. Oublier Palerme, Avril au Portugal, Gara din Perpignan, Capri c'est fini, Anul trecut la Marienbad, Et in Arcadia ego... trebuie sa ai un loc privilegiat, unic, care nu suporta comparatie. Sa zicem doua; maximum: trei. Restul nu conteaza. ...
Si multe altele iti demonstreaza calatorii cu personalitate: ca dau o suta de Rembranzi pe un Vermeer, ca Gaudi este un geniu unic, ca Gaudi e penibil... Iar eu ... cum dracu' cutez sa scriu o carte fara nici un principiu turistic de baza? Am calcat pe rind toate opiniile ilustre enumerate mai sus... Nu vreau sa fiu fastidios, aratind cum se va vedea implicit in paginile cartii. M-am scuzat: sint un eclectic. Dar asta-i eufemismul lipsei de personalitate.
Lamurita aceasta problema - caci vreau sa fiu cinstit cu cititorii - ar mai fi una si ultima: titlul cartii. Initial mi-am propus "Europa in 30 de zile". Dar suna cam a Radu Cosasu sau Egon Erwin Kisch. De fapt, de ce nu "Europa mea"? Gasindu-i acest titlu si spunindu-i la telefon fiicei mele, absolventa de Comert Exterior, ea mi-a raspuns: frumos dar necomercial. Cu tot respectul ce-l datorez competentei, - fara a mai vorbi de sentimentele paterne - am ramas la "Europa mea". Europa mea, adica acea parte a Europei pe care am vazut-o eu in ultima mea calatorie. Nu ceea ce as vrea sa vad, nu ceea ce am vazut altadata, nu ce - sper - voi mai vedea, ci cit am vazut din Europa in 36 de zile.
Europa mea ... nu se poate ignora si coloritul sentimental, ca iubita mea, slabiciunea mea, dat de acest modest adjectiv posesiv. Deci evident, Europa care imi apartine putin si mie. 

... Si las cititorului subtil sa gaseasca sau sa banuiasca si alte sensuri titlului acestei carti, in vremea noastra - din fericire - atit de polisemantica. 

Dupa ce secretarul organizatiei de baza a refuzat sa-mi dea recomandarea pentru calatoria peste hotare, 

dupa ce comitetul oamenilor muncii mi-a respins - prin vot, probabil - recomandarea 

dupa ce am vorbit, am pledat, mi-am aparat cauza in fata secretarului B.O.B., a directorului si a altor tovarasi, 

dupa ce, la 10 luni dupa cele de mai sus, am scris o noua cerere, pe care comitetul oamenilor muncii a acceptat-o trimitind-o spre aprobare la Sectorul de Partid, insotita, bineinteles, de un referat redactat de Serviciul Personal, 

dupa ce Sectorul de partid mi-a respins cererea, 

dupa ce am reusit sa ma inscriu pe lista de audiente la Primul Secretar al Sectorului de partid, 

dupa ce i-am expus pasurile mele pe care le-a ascultat cu atentie in vreme ce un secretar (mult mai mic) completa diverse rubrici in catastiful audientelor, 

dupa ce am fost asigurat ca voi primi un raspuns scris, la institutia unde lucrez, 

dupa ce Serviciul Personal mi-a comunicat ca raspunsul Sectorului de Partid a fost - "se respinge cererea", 

dupa ce m-am adresat, conform legii, forului superior, 

dupa ce trecind doua luni si neprimind raspuns scris, m-am prezentat personal la Primaria Capitalei, 

dupa ce mi s-a spus ca acest for confirma decizia "antevorbitorului", 

dupa ce am inaintat o cerere presedintelui Republicii caci asa-i omul care are microbul calatoriilor, merge pina-n pinzele albe, 

dupa ce ca urmare a acestei cereri Secretariatul Organizatiei de partid si sectorul de partid mi-au dat recomandarea solicitata, 

dupa ce am completat (la circa mea de militie) toate formularele necesare pentru obtinerea pasaportului - unele in 4 exemplare, si le-am depus, 

insotite de dovada de la banca Romana de Comert Exterior ca posed o suma modesta de franci elvetieni, 

modesta dar suficienta pentru o calatorie in care transportul pe calea ferata il platesc integral in lei la Biroul de Voiaj C.F.R., 

dupa ce in asteptarea aprobarii cererii de pasaport mi-am procurat o oarecare documentare privind locurile pe care le voi vizita, 

documentare in care primul loc il detin planurile oraselor, planuri care pentru mine - om cu formatie inginereasca - reprezinta nu numai posibilitatea de a merge la tel fara a intreba la tot pasul unde-i catedrala, 

ci - mai ales - coloana vertebrala a amintirilor - reazemul cu care imi pot chema reprezentarile care altfel se pot risipi sau nu raspund la apel tocmai cînd le doresc mai asiduu, 

dupa ce la fix 45 de zile dupa înaintarea formularelor pentru pasaport am primit un telefon la birou, de la sotie care m-a întrebat ghici de la cine ai primit scrisoare, 

dar tonul ei triumfal trada secretul, nu mai exista nici un ghici - evident de la Militie si evident pozitiva, 

dupa ce am facut o cerere la Administratia Financiara a sectorului meu, 

nu înainte de a-mi achita contributia conf. Legii 20 pe ultimii 2 ani, 

dupa ce am primit dupa 4 zile adeverinta cum ca nu am datorii, ipoteci sau alte angarale banesti (financiare), 

dupa ce m-am prezentat la serviciul de pasapoarte din Nicolae Iorga cu actele in cauza inclusiv chitantele pentru pasapoarte (pentru sotia mea - primul, iar pentru mine - unul nou, cel vechi nemaiavînd destule foi pentru vizele ambasadelor), 

dupa ce mi s-a fixat termenul la care pot sa ridic pasapoartele - 9 zile dupa depunerea actelor, 

dupa ce am aflat adresele tuturor ambasadelor de care aveam nevoie si am completat tot în cîte 2 sau 3 exemplare - formulare tip pentru viza, 

cu care ocazie am constatat cît de diferita e durata de rezolvare a unei cereri de viza intre cea a Olandei sau Elvetiei care se elibereaza in 10 minute si cea a Regatului Unit al Marii Britanii care dureaza 10 zile si ti se cere în plus dovada ca ai o cantitate minima în valuta, 

pentru ca nu cumva sa te apuci acolo de cersit sau doamne fereste de alte cele si mai si, 

si am mai constatat cît de diferita e taxa pentru obtinerea vizei de la o tara la alta 

si ca nu exista nici o proportionalitate între durata eliberarii si costul vizei, 

Elvetienii cerînd 120 lei pentru o singura viza, iar olandezii, dragutii de ei, dîndu-ti-o gratis, 

- ca sa nu mai zic de Austria care nu cere nici un fel de viza si totusi n-a ajuns la sapa de lemn, 

dupa ce am ridicat pasapoartele in ziua indicata, 29 septembrie - exact 11 ani de cînd plecam în prima mea excursie în Occident si anume cu avionul cu ONT-ul spre izvorul Europei, spre mama Roma, 

dupa ce mi-am umplut pasapoartele de vize facînd din nou turul ambasadelor si admirînd cît de grupate stau în Bucuresti cea engleza între cea elvetiana si ambasadele Frantei si Italiei

iar Olanda, Spania, R.F.Germania grupate la rîndul lor cu altele care nu ma interesau (pentru moment), 

dupa ce la biroul de voiaj CFR o functionara foarte priceputa mi-a completat de mîna vreo 10 sau 12 bilete, explicîndu-mi detalii de mare profesionalitate, 

cum adica pot merge de la Granada la Cordoba prin Bobadilla sau invers 

si totul a costat 9827 lei, exact conform previziunilor mele, 

dupa ce mi-am luat un ramas bun victorios de la prieteni si rude, 

si i-am explicat fiului meu ca banii fiindu-mi foarte numarati, nu-i voi putea aduce nici blugi, nici ceas electronic, 

si ca ar face mai bine sa invete serios matematica discreta de la facultate 

iar eu - în schimb- îi voi aduce ilustrate pliante si amintiri proaspete, 

dupa ce l-am asigurat pe tovarasul colonel ca voi avea o comportare demna în Occident si ca bisnitaria nu ma intereseaza cîtusi de putin, 

dupa ce mi-am facut geamantanele umplîndu-le cît mai sumar posibil, renuntînd chiar la doua perechi de pantofi (cea pe care o purtam fiind grozav de comoda si de nadejde) 

dar neputînd sa-mi conving sotia sa mai reduca numarul jachetelor si puloverelor, 

dupa toate astea am luat troleibuzul 93 si apoi trenul R 262(23) de Viena începîndu-mi calatoria, careia mereu îmi vine sa-i spun Marea Calatorie, desi aceasta e adesea folosita de poeti si filozofi spre a desemna Moartea.

Viena

În vagonul de dormit Bucuresti - Viena , descopar într-un tovaras de compartiment - un muzician membru al Filarmonicii din Iasi. Era pe la miezul noptii între cele doua vizite "externe", cînd ne prezentam mai întîi pasapoartele pentru viza de iesire din tara, si apoi, în fata altei echipe, ne deschidem geamantanele pentru o sumara inspectie. Ca întotdeauna, prima vizita ma trezeste din somnul "cel mai dulce". În asteptarea controlului valizelor, se înfiripa un crîmpei de dialog cu tovarasii de drum de la "etaje". Asa am aflat ca cel de sus este suflator, si ca, împreuna cu Filarmonica din Iasi, pleaca în turnee - parca în Italia. "Cu dirijorul Ion Baciu?" - întreb. "Da, desigur, cu maestrul Baciu". Deoarece nu toti membrii Filarmonicii reusisera sa obtina vagon de dormit, suflatorul meu, asa cum aveam sa constat dimineata în apropierea Budapestei, si-a cedat patul maestrului Baciu, pentru a doua jumatate a noptii. Dimineata se fac prezentarile si am astfel ocazia sa-i arat dirijorului marea mea admiratie pentru arta sa, faptul ca-l consider unul din primii trei dirijori români de astazi, daca nu chiar cel mai bun. Evoc momentele de mare emotie pe care mi le-a prilejuit, la Ateneu sau în sala Radio, audierea lui Wagner sau Brahms, sub bagheta sa. Apoi, ramînînd numai cu suflatorul, acesta îmi povesteste despre multele turnee ale Filarmonicii iesene, despre succesele ei si ale marelui ei dirijor. Demonul curiozitatii ma pune sa-l întreb: "Dar în turneele astea ... au ramas multi?" "Nici unul, dom'le!" - îmi raspunde cu mîndrie muzicianul. "Nu stiu cum o fi cu alte filarmonici, dar la noi n-au existat "accidente". Ba dimpotriva, am adus în tara pe unul fugit !" La mirarea si deconcertarea mea, îmi povesteste cum la sfîrsitul ultimului turneu, erau în Viena; un tînar curatel, auzindu-i pe doi membri ai Filarmonicii vorbind româneste, îi acosteaza si le cere, fara multe fasoane, de mîncare. Dupa ce înfuleca doua chifle cu salam, le povesteste cum "a întins-o", cu cîteva luni în urma, mai mult "de-al dracului", sa vad cum e "dincolo"..., cum n-a gasit de lucru, iar la hamalîc nu se baga, el este calificat .. si acum îl bate gîndul sa se întoarca în tara. Nu are acte, n-are bani ... Muzicienii se consulta între ei, nu mai au timp sa discute cu Ambasada româna, îl iau între ei ... oarecari neplaceri la granita austro -ungara ... dar se rezolva ... si apoi la granita ungaro - româna, tînarul îsi povesteste aventura autoritatilor ... care obtin confirmarea de la familia "fugarului" ... " - Astea le-am aflat dintr-o scrisoare pe care ne-a trimis-o pe adresa Filarmonicii, la Iasi ... " Între timp, sotia participa la discutiile de rigoare cu cucoanele din compartimentul ei. Una dintre ele, care cobora la Viena si avea tren spre Londra abia seara, "ni s-a alaturat ". Era pentru prima oara în Occident, cu germana nu se descurca deloc ... Am acceptat cu mîndrie si dezinvoltura sa fac pe ghidul, sa le împartasesc cunostintele mele vieneze, dobîndite cu patru ani în urma, într-un sejur "plin",…de 24 de ore.
La prînz, cu o întîrziere minima, intram în Viena. N-am putut urmari pe plan traseul caii ferate, dar este evident ca am facut un semicerc întreg, am privit de la geamul compartimentului defilarea, mereu din alt unghi, a cartierelor marginase ale Vienei, amestec viu si intim de blocuri noi si de strazi vechi, de turle zvelte de biserici si monotone hale industriale, totul îmbracat în verdeata bogata, fapt care explica si el formula de "oras vesel", oras plin de "verdeata" care însoteste de multe generatii, fosta capitala habsburgica. Westbahnhof. Gara spatioasa, cu anuntare electronica a tuturor plecarilor si sosirilor, de la fiecare peron. Obicei excelent al cailor ferate apusene, de care am beneficiat din plin, pretutindeni, evitînd de cele mai multe ori cautarea biroului de informatii … cu o regretabila exceptie: la Madrid. În uriasa, nou-nouta si ultramoderna gara Chamartin, panourile electronice anuntau impecabil "Salida" si "Llegada" tuturor trenurilor … dar cum nici unul din aceste cuvinte spaniole nu aduceau a sosire si plecare, nici a "Arrivee" sau "Depart", mi-au trebuit 20 de minute pîna m-am dumirit … (poate ca si asta, dar în mod adînc subconstient, sa fi fost unul din motivele pentru care, la doua saptamîni dupa întoarcerea din Marea Calatorie, m-am apucat sa învat limba spaniola fara profesor: suferisem o umilinta. Nu voi mai suferi; pe asta). Coborîm la nivelul inferior al garii, cel de la nivelul pietei, schimbam la ghiseu o cantitate minima de silingi si doamna, depunîndu-si bagajele la birou … are un prim soc, cînd plateste taxa, si traduce cu dificultate silingii în lei: iesea ceva enorm … si cum plata se face la ridicarea bagajelor, pentru siguranta si-a pus cei 24 de silingi într-un compartiment separat al posetei. Apoi iesim în piata garii. Circulatie intensa, tramvaie, autobuze, taxiuri, automobile cu toate marcile lumii … foarte multe japoneze … Luam tramvaiul pentru gara de sud. În tramvai al doilea soc: 7,20 silingi un bilet! În Sudbahnhof ne lasam bagajele mai economic: o cuseta cu cheia la purtator, este de "numai" 20 de silingi. Cu planul Vienei în minte, si cu cinci ore pline înaintea noastra, le propun doamnelor sa renuntam la mijloace de transport în comun, sa vedem cît mai multa Viena în calitate de pietoni. Se accepta propunerea. Pe drum, dupa primele vitrine examinate, încep o prelegere, cu modesta mea competenta, despre raportul dintre leu si monedele occidentale. Aceasta prelegere a trebuit s-o mai tin de multe ori, atît în Occident cît si acasa, problema valutei fiind - pe cît de prozaica - pe atît de fundamentala, în orice excursie pe cont propriu. De multe ori preopinentul ma combatea cu vigoare, desi argumentele mele erau rupte din viata, de la taxatorul din metrou si vînzatoarea de pîine sau mezeluri … pîna la preturile caselor, afisate în vitrinele agentiilor imobiliare … Deci, afirmam eu, doct (de cîte ori eram întrebat "cît face asta în lei?" ): Nu se poate raspunde la aceasta întrebare, caci exista trei paritati foarte diferite ale fiecarei monede occidentale fata de leu. Doua dintre ele sînt publicate periodic în "România Libera": mai întîi cursul oficial care corespunde mi se pare "leului-valuta" … " - Lasa asta …" "Apoi cursul oficial cu prima sau cursul pentru operatiuni necomerciale, care este primul înmultit cu 2,68" " - Nici asta, ma refer la cîti lei dai pentru un franc?" " - Da, va referiti la pretul "la negru", cel real, dupa parerea dvs. … Bun. Atunci sa începem: Un bilet de metrou la Paris: 1,50 franci înmultit cu 5 lei = 7,50 lei. La Londra: 0,80 lire ´ 45 lei = 36 lei. La Haga, pentru autobuz: 1,25 guldeni ´10 lei = 12,50 lei. Pîinea la Paris: 1,27 franci bagheta ( de maximum 500 grame ) ´ 5 lei = 6,35 lei.La Viena: 14 silingi ´ 1,50 = 21 lei. Un taxi la Koln pentru un drum de cca 6 - 7 km: 9 marci ´ 12 lei = 108 lei. Un apartament de 3 camere, la marginea Parisului, în Drumul Taberei al lor: 300.000 - 400.000 franci ´5 lei = un milion si jumatate - doua …"- Bine, dar este enorm! Toate sînt de cîteva ori mai scumpe decît la noi. E o scumpete de speriat …" " - evident, fiindca mi-ati cerut sa va traduc în lei, la paritatea "reala", care n-a fost niciodata reala, si acum, în plina inflatie occidentala, este mai putin reala ca oricînd. "Atunci, care-i traducerea corecta?" " - nici cea a schimbului pentru operatiuni necomerciale nu-i reala, si aia "flateaza" valuta. Marca vest-germana nu face 6 lei, dolarul nu face 12 lei, francul francez nu face nici pe departe 2,75 lei. Valoarea cea mai apropiata de realitate a valutei este cea oficiala: dolarul 4,47 lei, francul 1,02 lei, marca 2,24 lei etc. Dupa o zi în care ati mers cu metroul, v-ati cumparat pîine, 100 grame de parizer, doua oua, un kilogram de mere, un pahar de limonada si v-ati achitat nota, la cel mai modest hotel, faceti socoteala si veti cadea pe ce v-am spus eu: un leu francul francez, doi lei marca germana … Desigur, daca preopinentul este competent, îmi replica îndata cu pretul tigarilor Kent si al mini-calculatoarelor, al portocalelor si al casetofoanelor, care în lei- valuta sînt formidabil de ieftine. Evident. Dar cînd calculezi puterea de cumparare a unei monede, carnea, transportul, chiria …Calculatorul digital vine mai la coada. Si daca sîntem în domeniul marfurilor de lux, îl invit la cinema sau la teatru: 17 franci biletul de film la Paris, adica …, 60 - 70 la teatru … Dar pretul e prea astronomic pentru ca discutia sa continue civilizat. Revin deci în realitatea imediata a Vienei. Vitrine, vitrine cu tot ce nu gîndesti si cu foarte putini cumparatori. Probabil ca numarul de magazine raportat la 1000 de locuitori este incomparabil mai mare în apus decît la noi, si cantitatea de marfuri asisderea, altfel nu s-ar explica cum nicaieri nu vezi cozi … dar ce zic eu cozi: stau magazinele fara clienti, cum intram undeva, desi ni se citeste pe mutre ca nu vom cumpara nimic, sare vînzatoarea cu multa însufletire, ne întreaba ce dorim, ne ofera zîmbitoare marfa, ne scrie pe hîrtie pretul în cifre (oh! mathematiques superbes! oh! limbaj universal! esperanto, sans peur et sans reproche! cît de meschine sînt toate dictionarele, ortopediile, manualele, cursurile, discursurile pentru învatat pronuntia impecabila, pe lînga limba voastra precisa, fara echivoc! Si cît de simpla ar fi traducerea celor 1000 de notiuni uzuale din toate limbile lumii în cifre: gara = 45, la dreapta = 17. Multumesc = 2. Daca sînteti bun = 6. Hotel = 33. Muzeul de arta = 83. Mormîntul lui Kafka = 239 KFK. Rondul de noapte de Rembrandt = 905 - 118 RMB etc. ). Îmi scot planul. Primul "obiectiv" de pe traseul propus de mine: Karlskirche. Parcurgem bulevarde largi, apoi o lunga strada perfect rectilinie, îngusta, cu ziduri înalte, adapostind cine stie ce scoli confesionale … Strada coboara în panta, este pustie, nu are magazine, vaga atmosfera de mister, de asteptare metafizica, ca-n Giorgio de Chirico … În fine sîntem într-o piateta intima, un scuar cu arbori generosi, înca foarte verzi pentru un miez de toamna. 4 pusti galagiosi fac întreceri pe diferite tipuri de bicicleta si trotinete, si la întrebarea noastra raspund veseli dar neinteligibil. Din fericire observ brusc cupola catedralei cautate. Iesim într-un spatiu larg, o întretaiere de bulevarde, o compozitie urbanistica dominata de marea, impozanta Karlskirche. Strajuita somptuos de doua coloane simetrice, care amintesc, atît prin dimensiuni cît si prin fina dantelarie de basoreliefuri în care sînt îmbracate, de Columna lui Traian. Biserica este tipic baroca (construita în prima jumatate a secolului 18), în interior ceva din tavan care ar fi trebuit sa fie cerc, a devenit elipsa, cochetarie careia îmi permit sa-i zic rococo, fara nici un suport din istoria arhitecturii, doar asa, fiindca îmi evoca un medalion sau o camee a Doamnei de Pompadour. Strabatem apoi piata generoasa a catedralei, ca s-o putem privi de la distanta, trecem pe lînga un Musikverein si un Kunstlerhaus, cladiri glorioase, figurînd în orice ghid al Vienei, dar care nu-si dezvaluie farmecul turistului grabit (am constatat de o suta de ori ca astfel de exterioare mohorîte si anodine pot adaposti comori de arhitectura; sali feerice, scari monumentale, coloane de marmura, semnaturi celebre pe tablouri alegorice ... dar am ramas un sclav al primei impresii exterioare si nu pasesc peste pragul cladirii decît atunci cînd stiu precis, din ghid, ce-i înauntru). Si iata-ne pe Ring - bulevardul larg, care porneste din Dunare, si parcurge trei sferturi din circumferinta Vienei spre a ajunge din nou la Dunare.