FUNDATIA "GHEORGHE URSU"

Fragmente de jurnal: Eu şi Conferinţa Scriitorilor

1981

Ieri, 30 iunie, era o căldură caniculară la birou, transpiraţi, sfirşiţi, mai şi sărbătorisem un coleg, pe Stelică Tobă şi lichiorul cubanez ne-a terminat pe toţi, alcoolul e o catastrofă în clima caldă.
Iar Stelică, care trăise la ţară pînă la 19 ani, se gîndea cu glas ce nenorocire e să ieşi pe soarele ăsta la 45 de grade la prăşitul porumbului.

Numai ce intră organizatorul grupei sindicale, băiat civilizat şi care e obişnuit să fie intimpinat cu huiduieli şi proteste de cite ori vine cu vreo mobilizare, trei oameni ia Sala Polivalentă, 2 oameni la adunat frunze, 4 bărbaţi la curăţitul zăpezii pe str. Primăverii şi alte locuri simandicoase, 3 la cartofi, 4 la Otopeni că soseşte preşedintele burundez şi alte acţiuni pe traseu sau de muncă voluntară,
eu, că tocmai discutaserăm despre praşila porumbului, i-o iau înainte: "2 oameni la porumb!"
El: "Nu, tovarăşi, mîine dimineaţă la 8 1/4 la Sala Mică a Palatului!"
Eu, în temă, ca să nu zic chiar pasionat de problemele scriitorilor, ştiam din România literară că mult aşteptatul şi aminatul Congres sau Conferinţă a Uniunii Scriitorilor, programată iniţial la Atheneul Român, s-a mutat la Sala Mică a Palatului,
Nu face nimic, mi-am zis eu, au vrut ăi de sus să le mai taie din nas acestor scriitori turbulenţi, arzători de gaz şi care ciştigă milioane din scirţa-scirţa pe hîrtie şi-n loc să facă cu labele poc odată cu tot poporul să scrie despre La belle epoque ceauşistă, ori să-i înveţe pe muncitori la Cîntarea României, se mănincă între ei, s-au legat să-l desfiinţeze pe Eugen Barbu care a făcut şi el o greşeală, dar in rest e scriitor bun, laudă bine, conduce organul Săptămina şi mai ştiam, tot din România literară, că ziva începerii Conferinţei e 1 iulie, tocmai ziua mea de naştere, cînd împlinesc 55 de ani, 11 lustre cum zice Radu Albala (apud Mateiu) sînt cu o zi mai bătrîn decît Octavian Paler, dar de o sută de ori mai mic scriitor şi mai puţin notoriu, el scrie grozav de competent despre El Greco, Van Gogh, a scris Caminante despre călătoria lui în Mexic,
dar las' că dacă-mi apare, cum mi-au zis Directorul şi Directorul-adjunct de la Albatros "Europa mea", care le-a plăcut atît de mult, voi deveni şi eu cît de cît notoriu, o cronică două tot prind eu, dacă nu la România literară măcar la Vatra, Tomis sau Ramuri.

Dar, revenind la subiect, cînd îl aud pe Organizatorul de grupă sindicală la ce ne cheamă, sar. " Bine, dar miine la Sala mică se deschide Congresul Scriitorilor!
Iar el: "Tocmai acolo trebuie să dăm un om din fiecare grupă!"
Eu: " Dar pentru ce, inăuntru nu se poate intra, in comunicare se subliniază că se va intra doar pe bază de Invitaţie de Participant la Conferinţă".
Iar afară, ca să-l aplaudăm pe Ceauşescu, nu e loc, e un trotuar destul de îngust, nu-i loc de ovaţii şi scandări.
Şi de altfel nici nu cred să vină Ceauşescu la Scriitori, e prea scîrbit de rîca dintre ei, o fi aflat că protocroniştii, lăudătorii, burebiştii, oamenii lui de bază de la scriitori, au suferit o ruşinoasă şi totală înfrîngere la Conferinţele pe oraşe şi la alegerile de delegaţi pentru Congres".

Dar organizatorul sindical, Bogdan Varniţchi, îmi spune: Ba se pare că veţi intra în sală, se tem să nu rămînă locuri goale, sigur, mi-a spus Luciana".
Eu: "Bine, domle, dar acolo e bătălie mare, zeci de protocronişti respinşi la votul democratic secret vor voi să intre-n sală, va fi control drastic, şi hodoronc tronc noi, scriitorii de la ISLGL ori de la Griviţa Roşie să intrăm în sală?"

Evident, m-am înscris eu, mi-am zis că uite domle, inginer şi voi asista acolo unde nu va putea asista Lăncrănjan şi Eugen Barbu, şi nu va mai trebui să-i telefonez lui Relu Cosaşu ori Ninei Cassian să aflu ce şi cum a fost, iar ei, ocupaţi, dar totuşi amabili, să-mi fixeze o oră, peste 5 zile, să-mi povestească ce-au spus Bogza, Dinescu, Blandiana, Doinaş.

Aseară după ce-am ascultat iar discul cu simfonia a 39-a în Mi bemol major de Mozart, despre care mi-a intrat în cap, acu vreo trei luni, să scriu o carte, o descriere a simfoniei, sinucidere curată, cum dracu' să descrii muzica genială şi pură.
Dar, de cînd la Albatros mi s-a spus că-mi va apare "Europa mea", am căpătat brusc conştiinţa de scriitor. Şi mi-am programat să scriu cărţi, asta fiind adevărata mea meserie, confirmată de Editura Albatros.
Iar după ce voi ieşi la pensie ca inginer, peste fix 5 ani (nu mai stau pînă la 62 cum gîndisem toată viaţa, şi încă trei ani cu program redus şi reangajări, nu puteam concepe să accept pensionarea şi după aia să fac de gardă la nepoţi),

Deci, după ieşirea la pensie,
să te ţii de scris, Babule, jurnalul tău de peste 40 de ani e o sursă aproape inepuizabilă de cărţi, jurnal politic, muzical, erotic-sentimental, literar, etc.
Deci, după ce-am reascultat Mozart, şi-am terminat volumul de scrisori ale lui Mozart, cartea cea mai realistă şi mai absurdă ce se poate imagina
le-am mărturisit soţiei şi fiului chestia cu mobilizarea Sindicală la Congresul Scriitorilor
la care Sorana a exclamat: Aha, vrei să faci rost de-o grenadă! ştiind de intenţia mea de-a zvîrli o grenadă-n faraonul Ceauşescu, la prima ocazie,
care - vai! - n-are nici o şansă să se ivească pînă la moartea sa şi îngroparea într-o piramidă mare cît Carpaţii, dar nu vor apuca s-o construiască, la 2 luni după ce va crăpa se va pişa pe gardurile palatelor lui de la Cotroceni, Floreasca, Snagov, Azuga, Timiş, Neptun, Olăneşti, Sinaia, Predeal şi dracu' mai ştie de unde tot poporul ţării româneşti, inclusiv securiştii şi cîinii cu nivel politic acceptabil,

în fine, am întors problema pe faţă şi pe dos şi tot nu ne-am dumirit de ce-am fost mobilizaţi,
eu, bănuind că ne cheamă ca spărgători de grevă, adică dacă scriitorii vor vrea să spună nu ştiu ce chestii delicate, noi să scandăm Ceauşescu PCR să le astupăm gura lor primejdioasă,
la care eu, evident, m-am decis să fiu de partea scriitorilor, să fac pe dos decît ne va instructa tovarăşul Vigiloiu de la raion, cum zicea acum 15 ani Radu Albala

dar se mai ivea problema vestimentaţiei,
eu de-o săptămînă vin la birou cu nişte blugi tărcaţi, greşit vopsiţi, cadou de la ginerele meu, nevasta n-a vrut să mă lase cu ei să mă fac de rîs, om la 55 de ani să se imbrace ca golanii,
dar fetele din Institut au fost entuziasmate, multe mi-au pipăit blugii să se convingă că nu-s din piele de căprioară, prea erau mov şi cu ape,
toate au zis că-s grozavi,
dar, fiind invitat la Conferinţă, chiar dacă nu ni se va cere să fim cu cravată, cămaşă albă şi costum gri sobru,
s-ar putea totuşi ca dimineaţa la instructaj să mi se spună că nu pot merge la Conferinţă astfel imbrăcat, că trebuie o ţinută decentă,
Ăsta-i termenul actual
valabil probabil în toate ţările totalitar-socialiste.

Au o boală grozavă toţi ştabii ăştia, în frunte cu faraonul, pe blugi, barbă, mustăţi, perciuni, cămăşi cadrilate, bluze cu Illinois şi Elvis (pe care, de altfel, îl găsesc şi eu un căcăcios nenorocit, miorlăit, şi bou),
dar nu ura lor contra influenţei americane in vestimentaţie e cauza acestei legi a ţinutei decente,
asta era valabil in Obsedantul Deceniu
cum cind cochetăm cu Imperialiştii de peste ocean pentru clauza naţiunii celei mai favorizate
campania antiblugi nu-şi mai are rostul,
alta e cauza, mai intim legată de sistemul totalitar:
Va fi scriind Marcuse ceva despre asta in Eros şi Civilizaţie, probabil,
orice imbrăcăminte mai colorată, mai şuie, mai ieşită din comun, e, inainte de orice, un act de libertate.
nu degeaba în L'homme revolte Camus consacră un capitol intreg revoltei dandyste, ceea ce la 1830 corespundea oarecum blugilor, bărbii, pletelor din deceniul şapte al secolului nostru
 dacă adăugăm la
1) această ură sălbatică a faraonului şi a aparatului său faţă de orice manifestare de libertate,
2) complexul lor de ţărani şi muncitori, zdrenţăroşi in copilărie, şi pentru care costumul, cravata, cămaşa albă sînt simboluri ale puterii lor veşnice şi nelimitate
şi orice imbrăcăminte altfel reprezintă pentru ei o contestare a puterii lor, uite, na, putem fi oameni deştepţi şi specialişti şi competenţi fără a purta cravată,
găsim o explicaţie a "ţinutei decente".

De altfel acu o lună m-am dus să-mi schimb buletinul vechi, expirat şi am citit lista actelor cu care trebuie să mă prezint la miliţie, pentru un nou buletin, ultimul, că după 50 de ani nu ţi-l mai schimbă, îl duci pină la moarte
m-am dus să mă fotografiez, trebuiau 2 poze tip buletin
şi fotografa mi-a spus "Avem dispoziţii să nu fotografiem pentru buletin decit cu costum, cămaşă albă şi cravată",
la care eu m-am informat unde-i Ministerul de Interne
mi-a dat adresa chiar tov.Secretar al Organizaţiei de Partid, om cu relaţii teribile in Nomenclatură, om care vede meciurile internaţionale în culori, da, domle, avem o reţea de televiziune care transmite în culori, şi asta nu de ieri alaltăieri ci de aproape 10 ani,

 dar pentru cine-i reţeaua asta "in circuit inchis"? Evident, pentru faraon şi banda lui,
vasăzică, în afara reţelei de televiziune pentru poporul român, cu cele două canale ale sale,
există şi o reţea specială de televiziune în culori pentru Ceauşescu, ar fi existat maximum o sută de receptoare,
dar desigur că cheltuielile de transmisie în culori costă aproape cit cheltuielile pentru programul alb negru
deci, pentru plăcerea faraonului şi a scorpiei sale de a vedea tv.color, statul român cheltuieşte probabil tot atît cît cheltuieşte pentru cele două sau trei milioane de abonaţi la televiziune din toată ţara dar iar am luat-o razna cu digresiunile
vasăzică ministerul de interne e la Vama Poştei, ştiam eu că în acea clădire izolată impozantă e ceva Inalt Represiv, credeam ca o fi Securitatea, sediul de pe Beldiman o fi al Capitalei iar Vama Poştei, păzită vaşnic la colţuri de ostaşi, e sediul pe ţară,
deci aproximativ am nimerit-o, e Ministerul de Interne,
m-am dus glonţ acolo, străbătînd hotărît, infipt, largul spaţiu vid ce separă trotuarele circulate de popor, de trotuarul interzis
şi n-a strigat la mine nici un ostaş, nici nu şi-a îndreptat arma spre mine, şi-or fi zis că oi fi şi eu v-un slujbaş pe-acolo,
înăuntru mi s-a spus unde-i biroul de sesizări şi reclamaţii, vis-a-vis, în fosta judecătorie sau tribunal de pe vremea burghezo-moşierimii, care-a supravieţuit în acel sediu şi 20 de ani sub regimul nostru

am aşteptat funcţionarul care ieşise din birou pentru vreo 20 de minute
era şi el în costum, cămaşă albă şi cravată, mi-a citit sesizarea mea în care-i declaram Ministrului de Interne că nu există om pe lume care să mă oblige să mă costumez cum vrea el,
şi că, dacă există o astfel de decizie, ea contravine Constituţiei şi e o rămăşiţă a epocii de călcare a legalităţii socialiste de către organeie de miliţie şi securitate,
omul a citit-o şi mi-a zis să aştept acasă răspunsul

gata cu digresiunea,
am decis să vin azi la birou in nişte blugi gălbui-Cafeole, nu cum vor ei dar oricum, decenţi, şi cu cămaşă ecoseză.
Dimineaţa la 8 am coborît în holul Institutului
am luat-o spre Sala Mică a Palatului,
discutînd pe drum cu tovarăşul Gagimas, partizan comunist grec, refugiat în '48-'49 in România, după ce, prin excluderea lui Tito din lumea socialistă, Marcos şi luptătorii săi din Pind au fost zdrobiţi nemaiputînd fi alimentaţi cu arme din Iugoslavia, şi mii sau zeci de mii de comunişti greci s-au instalat la noi, via Iugoslavia,
probabil, sau Albania, că Tito devenise spion imperialist
Gagimas care şi acum e convins că toate tragediile globului au drept cauză comploturile imperialismului american
dar care speră totuşi să cîştige alegerile Papandreu, să dea o amnistie şi să se poată întoarce în Greţia lui minunată, despre care i-am vorbit şi eu cu evlavie, punîndu-i fără să vreau sare pe rană.

La Sala Mică mai erau vreo 20-30 de sindicalişti, dar abia sosiţi pe trotuar, tovarăşul Vigiloiu de la Raion ne-a spus
"S-a contramandat, plecaţi, duceţi-vă să beţi o bere".
Dar responsabilul nostru a zis ba ne întoarcem la birou, pe drum, fiind ziua mea, m-am gîndit, cu suta ce-o aveam în buzunar, să cumpăr o votcă şi-o juma de chil de fursecuri,
dar la Unic n-avea decît votcă vietnameză, cea poloneză şi rusească au dispărut de cîteva luni,
în schimb aveau curpapir, fără coadă, am luat, mîndru de spiritul meu gospodăresc 5 suluri, la casă am luat şi o pungă de plastic de un leu
savurindu-mi triumful cînd voi sosi acasă şi-i voi arăta Soranei prada uluitoare,
şi aprinzindu-mi de satisfacţie, la ieşirea din magazin, ţigară...
dar chibriturile astea sînt ceva de speriat
mai ţineţi minte scena din Marele Cetăţean, film foarte bine făcut in 1938, film în care Stalin demonstra cît de necesare au fost marile procese din 37-38, in care a exterminat toţi conducătorii bolşevici, pe motiv că ei au complotat şi l-au ucis pe Kirov, Marele Cetăţean, pe care-l împuşcase chiar el, exterminînd apoi pe asasin, pe lichidatorul asasinului, pe lichidatorul lichidatorului ş.a.m.d.

în acel film Marele Cetăţean se face că vrea să-şi aprindă o ţigară şi nici un chibrit nu ia foc
- critică subţire a interlocutorului, director al fabricii de chibrituri,
asta-i o lipsă a socialismului, nu mai funcţionează chibriturile, probabil spre a descuraja pe incendiatori...
Al meu s-a aprins, s-a rupt, a sărit arzînd într-o cută a pungii de plastic cu cele 5 rulouri,
noroc c-am fost prompt, am stins-o la timp, s-a ales doar cu o gaură
dar problema care rămîne e că azi după serviciu am oră la Miliţie să mi se dea răspunsul dacă mi s-a aprobat sau nu paşaportul pentru Scandinavia, au expirat cele două luni şi n-am primit nici o carte poştală,
dar cum dracu să te duci pînă-n fundul Militarilor cu punga cu 5 rulouri de curpapir şi încă la o circă de Miliţie cam asta-i situaţia mea faţă de Conferinţa Uniunii Scriitorilor, nu mi-a ieşit pasienţa

aşa că va trebui să obţin o audienţă la Relu sau Nina
să aflu ce-au zis la Conferinţă Bogza, Dinescu, Caraion şi Blandiana
poate şi Dan Deşliu cu care-n iulie '46, într-un autocamion cu care făceam o excursie studenţească la Predeal, improvizam amîndoi rime de sfinţi pe cunoscuta melodie Sfîntu Petru şi Mihai A deschis circiumă-n rai, eu găsisem Cuvioasa Paraschiva Se pilea şi ea parşiva, iar el Iară Sfînt Melchisedec Se pilea cu triplu sec şi multe alte distihuri pe care le improvizam în timpul strict limitat în care corul din autocamion cînta refrenul

Hai hai vinu-i dulce
Cine-l bea nu se mai duce.

1 iulie 1981
Gheorghe Ursu