FUNDATIA "GHEORGHE URSU"
Gheorghe Ursu
"Cazul  Ursu"
Prima Pagina
 

Procurorul Tuculeanu si sursa "Cristescu"
Rodica Palade - Revista 22

Din nou l-am vazut pe Andrei Ursu, în holul de jos, de la GDS, într-al nu se stie catelea episod al navetei sale America-Bucuresti, tot cu un dosar, tot cu un termen, tot cu o promisiune, tot cu o speranta ca se va face dreptate în cazul tatalui sau, Gheorghe Ursu, ucis la Securitate, în urma cu 17 ani. Ca nimeni, în afara de Andrei, nu mai crede azi într-un proces cinstit prin care vinovatii prea bine stiuti chiar sa fie desemnati printr-o sentinta e clar. Numai ca prezenta regulata a lui Andrei la termenele unui proces fictiv a devenit stanjenitoare. Luati cu rutina, deziluziile, tehnicile de supravietuire, cu bani numarati intre farmacie si piata, ne "împiedicam" de acest om care nu cauta decat dreptatea. Ca o bataie de metronom agasanta, el revine în tara, semanand tot mai mult cu tatal sau mort si, prin încapatanarea de a cauta dreptatea, el este reprosul tacut adus neputintei si indolentei noastre, felului naclait in care consimtim sa traim si "sa mergem mai departe". Egal, asumand retrairea ororii, el relateaza presei care mai gaseste în asta un subiect, cum atunci a primit de la "organe" hainele pline de sange ale tatalui, cum l-a vazut pe urma la morga, plin de vanatai, cum a încercat sa afle...
La 12 ani de la caderea comunismului, a carui victima a fost Gheorghe Ursu, dreptatea întarzie sa fie facuta. Dar cum sa fie facuta, atata timp cat ea ar "deranja" actuala cariera a unui domn ca procurorul Tuculeanu, de pilda, amestecat în acea afacere sangeroasa si, ulterior, în mineriada din 13-15 iunie '90, domn, care, pana de curand, a fost adjunct al marelui procuror al republicii? Ca si carierele atator alti indivizi aflati atunci, ca si acum, în marele angrenaj. Ca el, angrenajul, sa nu pateasca ceva, nici administratia din '96-2000 n-a clintit vreun fir de par de pe capul nici unui securist. Mare sau mic. Si la ce foloseste conservarea angrenajului? Cum? Ca sa ne ducem în NATO, în UE, prioritatile pe care nu mai învatam o data sa le slujim.

Recent, la editura Compania, Stelian Tanase si-a publicat dosarul de Securitate, pus la dispozitie de CNSAS. Acolo poti vedea functionarea si eficacitatea angrenajului securistic: un om tanar, putin cam rebel, dar nu foarte, devine "obiectiv" pentru care se pun în miscare ofiteri superiori, tehnici operative, dispozitive de filaj, informatori. Dar ce este atat de primejdios pentru regim, ca omul sa fie transformat în vanat? Normalitatea insasi, legiferata chiar de regimul politic de atunci. Omul scrie si încearca sa publice doua romane, respinse însa de cenzura care, oficial, nu mai exista (le-am citit dupa '90, nu stiu de ce au fost respinse), merge pe la ambasade, se întalneste cu cativa straini, încearca sa scoata peste granita un manuscris, iar în ultimele zile ale dictaturii semneaza un protest moale adresat presedintelui Uniunii Scriitorilor.
Inainte de toate, citit azi, acest dosar intocmit de Securitate îti starneste uimirea si apoi repulsia, desi, plasat în contextul anilor '80, ti-ar fi starnit de-a dreptul frica ("obiectivul" tine si un jurnal destul de slobod, motiv pentru care, cam tot pe atunci, Gheorghe Ursu a platit cu viata). Uimirea de azi (probabil ca pentru cei tineri totul pare neverosimil) vine din faptul ca normalul unei existente era ridicat la rang de pericol statal. Repulsia vine din brutalitatea cu care niste straini dau navala în viata unui om, terfelindu-i fara scrupul intimitatea: convorbiri telefonice banale/stupide sunt transcrise minutios, cu ora fixa a apelului, datele de identificare ale persoanelor apropiate sunt consemnate meticulos, este reprodusa cu dialog o discutie la restaurant, drumurile în oras sunt filate etc. La toate acestea se adauga inegalabilele rapoarte ale sursei "Cristescu", din cate rezulta, o persoana extrem de apropiata si de cea mai mare încredere a "obiectivului", de vreme ce ea, sursa "Cristescu", este la curent, participa chiar la întalniri cu straini, i se încredinteaza hartii, parole, planuri de viitor. "Cristescu" nu da Securitatii doar informatii banale, cum am vazut ca scriau alti informatori, ci are idei, sugerand organului cum sa faca mai "bine" ca "obiectivul" sa fie strans în plasa. Sursa "Cristescu" scrie aceste uluitoare rapoarte pana în ultima clipa a dictaturii - 20 decembrie 1989, cand nu se poate sa nu fi stiut ca Timisoara era deja oras liber.
De ce? De ce atata energie, ca sa transformi un om într-o zdreanta? Mi se va explica imediat ca dictatura etc., dar ca noi azi traim in democratie, iar privirea intoarsa spre trecut, cum ar fi procesul farsa Gheorghe Ursu sau aceste dosare de Securitate de care SRI nu vrea sa se desparta, e paguboasa si lipsita de pragmatism.
Numai ca, in democratia pe care o traim noi astazi, undeva, la varf, se afla personaje ca acest domn ca Tuculeanu, decazut probabil temporar din functie dupa scandalul "Armagedon", dar foarte posibil ca maine-poimaine sa-l regasim la fel de neabatut într-un alt fotoliu, manevrand dibaci, cum numai el stie, aceeasi paine si acelasi cutit, numite pompos acquis comunitar.
Iar in tesutul social, sursa "Cristescu", isteata, abila si cinica, mergand pana în panzele albe ca sa-si asigure micuta sa existenta, în raport cu care prietenia, onoarea, în fine, superpomposul numit spirit civic nu valoreaza nici doi bani.