Reviriment in justitia romana?
SORIN VIERU, Revista 22, iulie 2003

Prin sentintele pronuntate la Curtea de Apel Bucuresti in procesul intentat fostilor colonei de militie Tudor Stanica si Mihai Creanga, s-a consumat la 14 iulie a.c. un eveniment deosebit de important , atat in imediatul lui, cat si in perspectiva unui timp mai lung. Un eveniment bogat în semnificatii, dintre care am dori sa mentionam aici pe cele mai importante. Dar pentru aceasta este necesar sa reamintim - nu este pentru prima data, dar o facem într-un nou context:
Coordonatele esentiale ale "dosarului Ursu"
Din decembrie 1984 si de-a lungul anului urmator, inginerul si poetul Gheorghe Ursu este anchetat si hartuit permanent de catre Securitate: i se fac perchezitii la domiciliu, i se confisca Jurnalul (câteva zeci de caiete) si valuta ce-i ramasese din diverse calatorii (în fabuloasa valoare de 17 dolari!), iar în luna septembrie este arestat, maltratat, schingiuit si, în cele din urma - la 17 noiembrie 1985 -, înceteaza din viata, în conditii de detentie, în împrejurari tenebroase. Cadavrul sau, restituit familiei, poarta urmele teribile ale schingiuirilor suferite. Vina pentru care a fost arestat? Detinere ilegala de valuta (17 dolari!). Motivele reale pentru care a fost suprimat? Multe si grele, dar usor de intuit: notatiile virulent anticeausiste din jurnalul sau (jurnal pe care nu l-a aratat nimanui, nici macar familiei!); legaturi sporadice cu Europa Libera, unde a trimis pe ascuns o corespondenta vorbind despre dementa demolatoare a lui Ceausescu; dar în special refuzul categoric de a oferi organelor de Securitate informatii incriminatoare privitor la opiniile prietenilor sai, scriitori sau artisti. Gheorghe Ursu a fost omorât din aceste motive, dar si pentru a servi tuturor ca exemplu infricosator. La începutul lui ianuarie 1990, Gabriel Andreescu, Silviu Brucan si Radu Filipescu au initiat în comun o cerere de deschidere a anchetei asupra acestui caz care înca din primul moment - din 1985 - avusese un larg rasunet international. Tot în ianuarie 1985 familia lui Gheorghe Ursu - sora, sotia, fiul si fiica defunctului - s-au adresat justitiei române pentru a se elucida circumstantele mortii si a se stabili raspunderile si vinovatiile, multe si încalcite pentru un deces care era rezultatul unei crime. Au trecut de atunci 13 ani si mai bine. Un interval apreciabil. "Dosarul Ursu" a ramas însa nesolutionat. Cercetarea penala a înregistrat unele succese; în aceasta ordine de idei, notabile au fost eforturile depuse de generalul de justitie Voinea, care a instrumentat cazul - în perioadele în care a fost mai întâi desemnat si apoi lasat de catre superiorii sai ierahici sa o faca! Fiindca au fost si perioade în care, din dispozitia unor vremelnici sefi ierahici, generalului Voinea pur si simplu i s-a retras autorizatia de a întreprinde asemenea cercetari. Adevarul este ca o mare parte din eforturile aparatului de justitie de-a lungul celor 13 ani au fost îndreptate, în mod mai mult sau mai putin ocult, tocmai spre obstructionarea oricarei încercari de a ajunge la principalii vinovati. E un întreg film acesta, filmul sicanelor, tertipurilor, delasarilor si manifestarilor de reavointa de care au dat dovada organele în drept, numai si numai pentru a se îngropa "cazul Ursu"! De ce ? Pentru ca zidul de beton al impunitatii fostilor tortionari sa nu sufere vreo bresa, creându-se astfel un precedent periculos; pentru ca mitul unei Securitati neimplicate în mod esential în crima politica sa dainuie; si pentru ca legatura de continuitate dintre vechiul aparat de stat si unii din stâlpii noii puteri, inclusiv ai celei judecatoresti, sa functioneze nestingherita...
Intreruperea unei legaturi de continuitate
Sentinta pronuntata la 14 iulie în procesul judecat la Curtea de Apel Bucuresti întrerupe aceasta legatura de continuitate si de aceea constituie pentru multi observatori o surpriza, într-atât de bine pus la punct functionase pâna acum mecanismul ocult de protejare a unor criminali, carora le fusese de mult cunoscuta identitatea. Mecanism care a functionat la perfectie, dejucând eforturile depuse de membrii familiei Ursu si în special de fiul celui ucis, Andrei Ursu, ca si de diferite instante ale societatii civile - APADOR, Grupul pentru Dialog Social, Alianta Civica, Fundatia Gh. Ursu, revista 22, s.a. - de a urni din loc lucrurile. Nenumaratele interventii ale unor personalitati ale vietii publice, scrisorile deschise, apelurile, memoriile adresate de-alungul acestor 13 ani Presedintiei, ministrului Justitiei, procurorului general, conferintele de presa, articolele din ziare si reviste au ramas fara raspuns, când n-au avut ca efect simple promisiuni neonorate. Nici ecourile din presa straina, nici filmele prezentate la televiziune - s-au realizat trei filme documentare (autori: Helmuth Frauendorfer, Cornel Mihalache, Luminita Salagean) asupra vietii si mortii lui Gheorghe Ursu - nici dura greva a foamei asumata de Andrei Ursu nu au accelerat sensibil demersul justitiei române. Ele au avut însa meritul de a opune cerbiciei celor interesati în protectia criminalilor insistenta câtorva oameni de a cere dreptate si adevar. Cerând dreptate si adevar într-un caz singular, de-a dreptul emblematic, cum este acela al asasinarii inginerului poet, ei au avut în vedere si nenumaratele victime, stiute sau nestiute, ale politiei politice din anii faradelegii ridicate la rangul de lege. In ultima instanta, în joc a fost nu numai memoria victimelor, ci si demnitatea si onoarea justitiei din statul de drept român, lezate prin împiedicarea sau taraganarea demersului reparatoriu al justitiei. Dupa ce atâta amar de vreme a trebuit sa ne întrebam cum a fost posibil sa fie obstructionat mersul normal al justitiei - iar raspunsul pare evident - este cazul acum sa punem o alta întrebare:
Cum a fost posibil revirimentul?
Raspunsul cel mai plauzibil este ca el s-a produs prin compunerea mai multor factori. Preparativele în vederea integrarii în Uniunea Europeana impun, pe lânga atâtea alte masuri capitale, si o reformare reala a justitiei si o normalizare a functionarii ei; semnalele emise în acest sens de la Uniunea Europeana vor fi fost receptionate "acolo unde trebuie". Pe de alta parte, nu din zona puterii, ci din zona "puterii celor lipsiti de putere", din zona societatii civile, a organizatiilor non-guvernamentale si a presei libere au fost emise de-a lungul timpului semnale insistente de care nu toti reprezentantii puterii, nu în orice împrejurari si nu oricând, pot face abstractie, fara a-si asuma tocmai riscul amplificarii lor între si peste hotare (mai ales atunci când în joc intra si primul factor, cel extern). Dar poate ca, în cazul dat, regula de normalizare a functionarii justitiei ar fi eludat cazul în speta - daca nu intervenea un al treilea factor - factorul Andrei Ursu. Fara patimirile, perseverenta si îndârjirea lui în a spera si a cere în tot cursul acestor ani ca justitia sa-si faca datoria poate ca nu am fi asistat la acest reviriment. În mod firesc se ridica o alta întrebare: constituie condamnarea celor doi criminali un episod izolat, lipsit de consecinte mai îndepartate, sau este, dimpotriva, un semnal important, datator de sperante, ca puterea judecatoreasca începe sa functioneze normal, impartial, obiectiv? Viitorul ne va da raspunsul. Orice euforie ar fi prematura, un semn de imaturitate. Nici problemele ridicate de cazul Ursu nu pot fi considerate pe deplin rezolvate. Nu toti partasii la asasinat au fost adusi în fata judecatii. Cele treizeci si cinci de caiete confiscate ale Jurnalului tinut de Gheorghe Ursu au fost "ratacite" în arhivele SRI, în loc de a fi restituite familiei. Dosarul de Securitate pus la dispozitie membrilor familiei spre consultare de catre CNSAS a fost un simulacru de dosar - o facatura încropita la repezeala, în bataie de joc de SRI, o culegere de foi razlete smulse la întâmplare din veritabilul dosar voluminos întocmit unui om urmarit cu asiduitate ani întregi; SRI s-a dovedit astfel un continuator al vechii Securitati, ale carei urme le tainuieste sub pretextul secretului de stat. Crima politica savârsita în 1985 a capatat înca de la bun început o puternica încarcatura simbolica: ea a fost savârsita ca sa arate tuturor pâna unde ajunge bratul lung al Securitatii si de aceea a semnificat natura criminala a ceausismului ca politica de stat. Incepând din 1990, simbolismului initial i s-a mai adaugat unul: cazul Ursu a demonstrat amestecul de neputinta si reavointa care a caracterizat functionarea unor instante importante ale puterii judecatoresti din România. Sau, mai pe scurt, a pus în lumina una, numai una, din multele dificultati ale României oficiale de a se desparti de aspectele întunecoase ale trecutului ei. Memoria si justitia au o datorie înca neîmplinita fata de cei care, asemenea lui Gheorghe (Babu) Ursu, au fost închisi, torturati si suprimati fara judecata sau dupa un simulacru de judecata în cursul celor 45 de ani de (i)legalitate socialista. De aceea suntem îndreptatiti sa ne întrebam ce va urma si daca mersul justitiei române va demonstra într-adevar ca hotarârea judecatoreasca de la 14 iulie nu a fost o concesie izolata smulsa cu mare stradanie si acordata în sila, ci un semnal de instalare hotarâta în normalitatea statului de drept.