Anexa la Consideratii legate de conditiile premisa ale infractiunilor prevazute de art. 439 alin. 1

 

1.   Cultul lui Ceausescu

 Conform RFCPADCR , la mijlocul anilor 1980, cultul personalitatii dictatorului “dezvoltase forme fără precedent, depăşind cu mult expresiile relativ benigne de la începutul anilor 1970”.

Citam in continuare din RFCPADCR cateva exemple de manifestare ale acestui cult, bazate pe articole de presa si alte publicatii ale vremii ce reprezinta fundalul situatiei premisa pentru cauza de fata:

“Aniversarea a douăzeci de ani de la alegerea lui Ceauşescu ca secretar general a dezlănţuit o avalanşă de imnuri şi ode ditirambice, menite să gâdile nemăsurata sete de mărire a liderului suprem. Laudele servile ale lui Corneliu Vadim Tudor, care era nu numai un neobosit menestrel prezidenţial, dar şi autorul unor vehemente pamflete antisemite, se apropiau de deificare: ‘Ne bucurăm pentru existenţa providenţială a acestui om, atât de profund ataşat de pământul nostru străbun, ar trebui să ne bucurăm pentru tinereţea sa veşnică, ar trebui să fim cu toţii recunoscători pentru faptul că-i suntem contemporani şi să-i mulţumim pentru toate acestea. Numai datorită voinţei sale suntem acum cu adevărat stăpâni în casa sufletelor noastre’. Fiecare 26 ianuarie – ziua de naştere a lui Ceauşescu – era o ocazie pentru ceremonii solemne şi tributuri servile aduse ‘geniului’ său. Toate mijloacele de informare româneşti salutau ‘meritele sale excepţionale’ şi nici o hiperbolă nu era de ajuns atunci când era vorba de a glorifica realizările preşedintelui. În mod similar, meritele Elenei Ceauşescu în domeniul ştiinţei, tehnologiei şi culturii erau subliniate fără încetare de propaganda de partid. Odată dezlănţuit, mecanismul cultului... alimenta setea de glorie a secretarului general. De exemplu, pe 26 ianuarie 1986, ‘Scânteia’ a dedicat aniversării preşedintelui aproape o ediţie întreagă. Pe prima pagină, un chenar roşu încadra fotografia preşedintelui şi un editorial de 700 de cuvinte, intitulat ‘Întreaga naţiune îl sărbătoreşte pe marele erou al ţării’. Acelaşi număr conţinea numeroase poeme şi articole, având titluri ca ‘Marele arhitect’, ‘Epoca de aur’ sau ‘Scumpa oră din ianuarie’.

 Lăsându-l deoparte pe Enver Hodja, nici un alt lider est-european din epoca poststalinistă nu a reuşit să conceapă un cult al personalităţii atât de sistematic şi de teatral. Probabil că acest cult al personalităţii atotcuprinzător îl va imortaliza pe Ceauşescu în istoria marxismului. În noiembrie 1985, la primul Congres al Ştiinţei şi Învăţământului din România, Elena Ceauşescu a fost „numită în unanimitate” (nu aleasă) preşedinte al noului Consiliu Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului. Ea s-a bucurat de un cult al personalităţii similar, fiind publicate volume de pseudo-poezii pentru a-i proslăvi „extraordinarele merite ştiinţifice” şi „calda generozitate”. La acelaşi congres, s-a afirmat că Nicolae Ceauşescu era strategul întregii politici economice a României, în timp ce Elena era celebrată ca principalul executant al acestei politici şi ca garantul aplicării acesteia în viitor. În 1986, ceremoniile dedicate aniversării zilei de naştere a Elenei au atins culmea adulaţiei publice. Elena şi Nicolae Ceauşescu erau zugrăviţi ca „un cuplu istoric, a cărui existenţă se împleteşte cu destinul ţării”. Poetul Ion Gheorghe s-a referit extatic la „treime” şi la „cele trei dimensiuni” ale „unităţii sacre” dintre Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu şi patrie. Acest elefantiazis sicofantic a culminat cu descrierea extaziată a Elenei Ceauşescu de către ziaristul Ilie Purcaru: ‘Femeia care astăzi, alături de bărbatul de la cârma ţării, ia pe umerii ei – fragili ca orice umeri de femeie, dar puternici şi neclintiţi datorită convingerilor ei ferme şi neabătute’.

 Limbajul folosit în cultul lui Ceauşescu amintea în mare măsură de Garda de Fier şi de deificarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul, cel care intenţionase să transforme România într-un paradis, într-o ţară „ca soarele sfânt de pe cer”. De aceea, este legitim să ne întrebăm: Regimul român a reprezentat doar o distorsiune patologică a unui „socialism existent în realitate” cumva „mai sănătos”, mai beningn sau măcar mai puţin indecent?

 Propaganda de partid condamna veninos orice formă de protest sub pretextul că acestea dădeau apă la moară „duşmanilor” ţării: „imperialiştii” occidentali, ideologii antiromâni maghiari şi sovietici sau politicienii exilaţi ai vechiului regim. Şovinismul era unul dintre mecanismele favorite utilizate de fanaticii „idelogiei românismului” pentru a-i compromite şi reduce la tăcere pe criticii declaraţi ai dictaturii. Situaţia grea a întregii populaţii a României – şi nu numai a anumitor grupuri etnice, religioase sau profesionale – provenea direct din absolutismul lui Ceauşescu şi din încrederea sa într-un model politic şi economic anacronic. Dialectica şovinismului şi iredentismului a fost exacerbată de neputinţa lui Ceauşescu de a rezolva vreuna dintre problemele politice întradevăr delicate... Intelectualii au fost somaţi să se conformeze dogmelor reînviate ale „realismului socialist”, pentru că realitatea nu era ceea ce percepea artistul, ci ceea ce partidul decidea că trebuia să fie: „Avem nevoie ca arta, avem nevoie ca industria cinematografică şi teatrele să zugrăvească esenţa şi modelul omului pe care vrem să-l făurim! Chiar dacă uneori trebuie să înfrumuseţăm vreun erou, este bine ca el să devină un exemplu, pentru ca tinerii să înţeleagă şi să ştie că aşa ar trebui să fie!”.

 Naţionalismul exacerbat a reprezentat fundamentul ceauşismului. Excesele naţionaliste ale regimului nu puteau fi criticate fără riscul de a atrage acuzaţii veninoase de „antipatriotism”268. În acelaşi timp, nepotismul practicat pe larg de către regimul Ceauşescu a fost primul experiment european de socialism dinastic. Socialismul dinastic al lui Ceauşescu – denumit oficial „societatea socialistă multilateral dezvoltată” – a fost o combinaţie de rituri politice bizantine, tehnică stalinistă de manipulare şi fantasme resentimentare care aminteau de unele tiranii din Lumea a Treia. Spre îngrijorarea altor lideri comunişti din blocul sovietic, „Conducătorul” de la Bucureşti practica propria-i versiune de socialism, în care individul era sacrificat în beneficiul partidului şi pentru a potoli setea de putere a detestatei familii domnitoare.”

 

2.   Cum s-a mentinut dictatorul la putere

 Desi urat de majoritatea populatiei, acest cult a triumfat atat de multa vreme tocmai datorita atacului generalizat si sistematic impotriva opozantilor, executat de unul din cele mai represive aparate de control al populatiei din acei ani. Acest atac este descris in continuare, pe baza studiilor si documentelor istoriografice, inclusiv maturiile victimelor si documente ale aparatului represiv.

 Securitatea a reprezentat (vezi  RFCPADCR) „braţul înarmat al partidului”, menirea ei fiind aceea de a impune, prin teroare şi diversiune, dictatura comunistă. “Puterea Securităţii era practic fără limite, chiar şi activiştii de partid şi de stat de rang temându-se de această organizaţie diabolică... Diferenţe existau, incontestabil, între ei: cei mai de la vârful organizaţiei trasau strategiile de urmat, cei din eşaloanele medii organizau practic acţiunile ajutaţi de „tehnicieni” („specialişti” în ascultarea convorbirilor, controlul corespondenţei, cenzura de toate felurile, recrutarea informatorilor etc). Executanţii de rang inferior arestau, spionau, torturau, ucideau. Cifrele avansate de oficialităţi, după Revoluţie, vorbeau despre vreo 10 000-15 000 de oameni care au format vechea Securitate. În realitate lucrau pentru Securitate sute de mii.” 

 Tot conform RFCPADCR, la prelungirea tiraniei ceausiste a contribuit, decisiv, ”memoria terorii anilor 1950, combinată cu uciderea – posibil demonstrativă – a inginerului GHEORGHE URSU în închisoare, în 1985, care ‘i-au împiedicat pe mulţi dintre români să îşi facă publice protestele’.”

 

3.   Detalii despre aparatul de represiune: metodele, fortele si organizarea atacului generalizat si sistematic impotriva opozantilor

 După Ion Mihai Pacepa (Orizonturi rosii / Rez Horizons, Regnery Gateway, Washington DC 1987), comandantul-adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe din 1972 şi până la fuga sa în Occident în 1978, un român din cincisprezece ar fi fost angajat sau colaborator apropiat al Securităţii. Aceasta ar fi dispus, în plus, de aproximativ trei milioane de informatori, mai mult sau mai puţin voluntari, şi de mijloace tehnice impresionante care permiteau supravegherea oricărui apartament.  

Silviu Brucan (in “Generatia irosita”, Memorii, Editurile Universul si Calistrat Hogas, 1992) face un tablou al fortelor de represiune (231-232) pe care se bazau ordinele mentionate mai sus ale Ministrilor de Interne, inculpatii HOMOSTEAN si POSTELNICU (ordinul 2600). Totalul trupelor Ministerului de Interne, unitatilor de elita speciale, Academia militara a securitatii de la Baneasa, USLA, Directia a Va, Securitatea Bucuresti, si al unitatilor din tara se ridicau la cel putin 40.000 de ofiteri si soldati. De mentionat ca Brucan insusi, ca semnatar al scrisorii celor 6, a fost arestat si anchetat de securitate.

Asa cum remarca lonut DOGARU in studiul Securitatea in anii '80. Aspecte ilustrative de politie politica (vezi caietul CNSAS Studii 1: Totalitarism si rezistenta, teroare si represiune in Romania comunista, Bucuresti 2001, pag 159 si urmatoarele), regimul Ceausescu, caracterizat prin exacerbarea cultului personalitatii conducatorului, in dezacord cu degradarea continua a nivelului de trai al populatiei, s-a bazat pe controlul strict si atotcuprinzator al serviciilor secrete. Documentele in care se precizau motivele pentru care se deschideau actiunile de urmarire ofera o imagine elocventa a omniprezentei organelor de securitate, a sferei de interes si a actiunilor in care s-au angrenat. In anii '80, motivele pentru care anumite persoane deveneau „obiective in atentia D.S.S." sunt dintre cele mai diverse si acopera o plaja larga de medii socio-profesionale. Alaturi de vechile „Probleme" (dosare-problema) precum „Partidele burgheze" P.N.L., P.S.D.R.), „Legionarii" etc., sunt constituite sau dezvoltate „dosare de obiectiv" - pe institutii - cuprinzand supravegherea generald a grupurilor de persoane cu pregatire asemanatoare, indiferent de antecedentele politice sau penale sau de locul de munca al fiecaruia. In aceasta categorie intrau uniunile de creatie (scriitori, muzicieni, actori), cercetatorii, medicii etc.. Actiunile de urmarire individuala si dosarele de grup au ocupat si in ultimul deceniu al regimului comunist un rol important pentru Departamentul Securitatii Statului, prin prisma resurselor alocate si a materialului informativ rezultat. Motivele de deschidere a dosarelor de urmarire individuala ce pot fi catalogate ca reprezentand actiuni de politie politica, corespund atat unor probleme „serioase", din perspective legislatiei si a ideologiei socialiste, precum si unora hilare care nu fac altceva decat sa reliefeze situatiile si manifestarile aberante caracteristice regimurilor totalitare. Intr-un dosar deschis pe motivul „grav" ca se punea in pericol securitatea statului, se mentionau urmatoarele: „La 01 iunie si respectiv in reluare si aprofundat, la 03 iunie 1983, sursa [...] a semnalat ca din relatarile (unei persoane - n.n.), a aflat ca. (urmaritul - n.n.), ar face parte dintr-o grupare clandestind care isi propune ca, intr-o conjuncture favorabila, se incerce sa preia conducerea statului, inlaturand structura de conducere actuala. [...] Conform celor retinute de ... (sursa - n.n.), membrii gruparii isi propun sa actioneze pe doua fronturi paralele: - Legal, prezentand gruparea drept organizatie constituitd ad-hoc din voluntari, care unnareste sa sprijine activitatea Partidului Comunist Roman in realizarea sarcinilor social-politice si economice pe care acesta le are de indeplinit, situatie in care li s-ar permite sa racoleze cat mai multi aderenti din tara si din strainatate; - Clandestin, pregatind lovitura de preluare a puterii in stat intr-un moment conjunctural favorabil, cand gruparea va fi destul de puternica..."2. in realitate, conform documentelor din dosar, persoana urmarita actionase pentru constituirea unei miscari dupa tipul „Solidaritatii" din Polonia si elaborase o Platforma-program care cuprindea obiective ce intr-un stat democratic, nu s-ar fi constituit nicicand in capete de acuzare intr-un proces penal si nici motive pentru deschiderea unei actiuni de urmarire a unui serviciu secret. In documentele gasite la perchezitia facuta asupra respectivei persoane se prevedeau „extinderea si consolidarea organizatiei in intreaga tara"; „confruntarea cu puterea"; tratativele succesive cu conducerea statului pentru indeplinirea unor reforme social-economice si politice care s-o oblige sa-si restranga controlul si influenta in tara; preluarea conducerii politice a tarii; elaborarea unei Constitutii si optarea, prin plebiscit, pentru forma de guvernamant...; instituirea pluralismului politic etc."3. Un asemenea document ar fi putut sa constituie platforma-program a oricarui partid legal constituit din perioada de inceput a unor state democratice. In Romania anilor '80 o asemenea organizatie a fost catalogate ca fiind "contrarevolutionara", liderul sau a fost pus sub urmarirea stricta a Securitatii, find ulterior arestat si condamnat la 12 ani de inchisoare pentru complot, alte sase persoane primind condanmari mai mici.

Motivul de deschidere a unui alt D.U.I. era „stabilirea activitatii si preocuparilor ostile, a conceptiilor si comentariilor dusmanoase pe care le face la adresa politicii partidului Si statului, a anturajului si a eventualelor influente nocive pe care le are din partea unor cadre didactice care il sustin, a descifrarii unor activitati desfasurate la cenacluri literare". Pentru discutii cu alte persoane in caminul studentesc pe tema emisiunilor posturilor de radio B.B.C. si „Europa Libera, titularul dosarului deschis pe motivul mai sus prezentat a fost urmarit de organele de securitate cu ajutorul retelei de informatori din facultate, caminele studentesti si, mai tarziu, din cancelaria profesorilor. Ulterior, persoana a fost avertizata de Securitate, cu acordul conducerii profesionale din scoala unde preda, pentru „vina" de a fi facut „comentarii tendentioase la adresa politicii partidului si statului... in domeniul cultural, sustinand ideea unei „revolutii culturale", pe care o pot face numai intelectualii" si pentru ca a audiat si comentat stiri transmise de „posturi de radio ostile".. Vezi pentru exemplele de mai sus, A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 234, vol. I, f. 54. 4 A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 10, f. 4. 5 Ibidem, f. 12, 15-16.

Simpla trimitere a unei scrisori postului de radio „Europa Libera" constituia un motiv pentru deschiderea unui dosar de urmarit la D.S.S. Este si cazul unui inginer care, in 1985, in urma actiunii de urmarire a organelor de securitate, era avertizat si scos din cercetare de catre conducerea institutiei in care lucra (A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 479, f. 2) Si in acest caz, actiunea Securitatii a incalcat drepturi fundamentale prevazute in Constitutia R.S.R., precum si in documente internationale acceptate de statul roman - dreptul la libera exprimare, secretul corespondentei etc. Intr-un alt dosar de urmarire (A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 421, vol. 1, f. 5.) se mentioneaza ca obiectivul (din mediul artistic) „a fost luat in lucru organizat datorita faptului ca are pe fratele fugar... si in situatia avizarii pozitive pentru deplasarea intr-o tara care i-ar permite fuga in Occident, acesta nu s-ar mai inapoia in tara". Situatii de acest gen sunt frecvent intalnite in dosare (A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 114, f. 1. 9 A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 503, f. 57.). Problema „ramanerii ilegale in strainatate" era una importanta pentru Securitate. In realitate, nu era altceva decat o fatada a masurilor indreptate impotriva cetatenilor prin care se incalca libertatea individului de a calatori. Conducerea de stat actiona prin toate mijloacele de care dispunea pentru a limita numarul celor care, ajuni in Occident, cereau azil politic.

Securitatea lua sub urmarire orice forma de asociere ce putea fi considerata suspecta sau potential ostila in raport cu statul si ideologia socialista. Rapoartele de inchidere a actiunilor de urmarire dau si ele o imagine privind caracterul de politie politica al actiunilor Securitatii. Respectivele documentele mentioneaza fie infirmarea suspiciunilor initiale, fie masuri de pedepsire a persoanei (avertizare, „influentare pozitiva", destramarea anturajului, scoaterea din slujba, arestarea etc.). Nu putine sunt situatiile in care dosare de urmarire informative au fost inchise dupa 1989 cu urmatoarea motivatie: „Avand in vedere prefacerile din societatea romaneasca propunem scoaterea elementului din evidente si clasarea materialului la C.I.D." (A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 545, f. 56). Un asemenea motiv de inchidere al unui dosar demonstreaza caracterul de politie politica al actiunii de urmarire declansate de fosta Securitate. Persoana a fost considerate suspecta doar in opinia serviciului de informatii intern din perioada regimului comunist. In Romania, Securitatea a creat un sistem complex si extrem de eficient de supraveghere a populatiei. Exacerbarea cultului personalitatii conducatorului, scaderea nivelului de trai si nelinistea crescanda a populatiei, demonstrate de greva minerilor din Valea Jiului din 1977 si de tulburarile de la Brasov din noiembrie 1987, au dus la cresterea rolului Securitatii si a capacitatii sale de interventie. Dosarele de urmarire informativa contin materiale privind interceptarea convorbirilor telefonice, transcrieri ale discutiilor inregistrate, note informative date de reteaua de agenti, copiile sau originalele unor scrisori. Tehnica operativa este folosita de toate serviciile secrete din lume. In cazul romanesc sunt contestabile nu atat mijloacele §i procedeele tehnice folosite in activitatea de informatii cat mai ales modul §i scopul in care au fost folosite, prin abuz, inalcari ale

Securitatea lua sub urmarire once forma de asociere ce putea fi consideratd suspectd sau potential ostila in raport cu statul Si ideologia socialists. Rapoartele de inchidere a actiunilor de urmarire dau Si ele o imagine privind caracterul de politie politica al actiunilor Securitatii. Respectivele documentele mentioneaza fie infirmarea suspiciunilor initiale, fie mAsuri de pedepsire a persoanei (avertizare, „influentare pozitivA", destrAmarea anturajului, scoaterea din slujba, arestarea etc.). Nu putine sunt situatiile in care dosare de urmArire informative au fost inchise dupd 1989 cu unnAtoarea motivatie: „Avand in vedere prefacerile din societatea romaneascA propunem scoaterea elementului din evidente §i clasarea materialului la B.I.D."1°. Un asemenea motiv de inchidere al unui dosar demonstreazA caracterul de politie politica al actiunii de urmarire declan§ate de fosta Securitate. Persoana a fost considerate suspectA doar In opinia serviciului de informatii intern din perioada regimului comunist. Dupd 1989, obiectivul nu a mai prezentat interes pentru S.R.I. Ar fi fost bine ca, pentru o mai buns clarificare a lucrurilor, rapoartele de inchidere ale dosarelor fostei SecuritAti, intocmite dupe 1989, O. contina §i mentionarea constatarii nevinovAtiei persoanelor unnArite pe motive politice. Metodele, mijloacele, tehnicile §i mentalitatile represiunii politice institutionalizate au fost caracteristice tuturor serviciilor de securitate din statele unde s-au impus regimuri totalitar-comuniste. In Romania, Securitatea creat un sistem complex §i extrem de eficient de supraveghere a populatiei. Exacerbarea cultului personalitAtii conducAtorului, scaderea nivelului de trai §i nelini§tea crescanda a populatiei, demonstrate de greva minerilor din Valea Jiului din 1977 §i de tulburarile de la Bra§ov din noiembrie 1987, au dus la cre§terea rolului Securitatii Si a capacitatii sale de interventie. Dosarele de urinal-ire informativA contin materiale privind interceptarea convorbirilor telefonice, transcrieri ale discutiilor inregistrate, note informative date de reteaua de agenti, copiile sau originalele unor scrisori. Tehnica operativd este folosita de toate serviciile secrete din lume. In cazul romanesc sunt contestabile nu atat mijloacele §i procedeele tehnice folosite in activitatea de informatii cat mai ales modul §i scopul in care au fost folosite, prin abuz, inalcari ale drepturilor omului chiar a normelor juridice in vigoare in perioada respectiva. Ofiterii de securitate s-au bazat in primul rand pe informatiile furnizate de reteaua de informatori. Metodele de recrutare a surselor erau dintre cele mai diverse, mergand de la recompensare si paia la santaj. Sursele erau alese din toate mediile socio-profesionale si erau folosite in toate operatiunile ce vizau strangerea de informatii. S-a pus accentul si pe formarea unei „agenturi de masa" in vederea indeplinirii rolului de politie politica dat de partid... Modul de lucru cu informatorii din penitenciar, folositi ca principal mijloc de informare despre detinutii politici, era mai aparte. Existau celule asigurate atat cu mijloace T.O. (microfoane), cat si cu retea informative. In libertate, pentru aport informativ valoros, agentii erau recompensati in bani, cadouri, vize, in sprijin pentru rezolvarea unor situatii personale sau profesionale. Mijloacele tehnice de a duce la indeplinire urmarirea audio a obiectivelor organelor de securitate erau puce la dispozitie de unitatea specials „T". Ofiterii acestei unitati, din Bucure§ti si din structurile teritoriale, instalau microfoane in locuinte si birouri, puneau dispozitive de ascultare la centralele telefonice, transcriau informatiile obtinute si le transmiteau directiei care ceruse ascultarea. Prin complexul sistem de interceptare a convorbirilor telefonice (I.C.T.) si de microfoane la domiciliu (I.D.M.), se incerca suplinirea aportului informational al surselor umane precum si verificarea corectitudinii acestora. Dosarele de urmarire informativa contin, in majoritatea lor covarsitoare, materiale rezultate in urma folosirii T.O. Sunt mentionate si situatii in care se actiona pentru blocarea telefonului pe perioade lungi de timp sau chiar in timpul unor discutii. Tehnica operative era plasata in momentul in care persoana nu se afla la domiciliu, sau prin diverse combinatii era tinuta departe pentru ca echipa de lucru sa instaleze aparatura.

Studiul citat ofera in Anexe, ca exemple, planurile unor astfel de masuri de filaj, instalare IDM, ascultare, etc. Filajul obiectivelor era una din masurile utilizate de Securitate in cazuri considerate a fi de mare importanta. Ilustrativ in prezentarea caracterului de politie politica ale actiunilor Securitatii este si filajul intreprins asupra unei persoane in perioada 9 septembrie 1989 - zi in care acesta iesise din penitenciar, unde executase o pedeapsa de 7 ani pentru infractiuni C.S.S. (detinut politic) si pana la 12 decembrie 1989 - data la care i s-a facut o perchezitie acasa, in urma careia a fost luat si dus la Directia de Cercetari Penale (A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 234, vol. IV, f. 43, 48. 13 A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 234, vol. I, f. 13). Foarte raspandita in activitatea organelor de securitate a fost si metoda obtinerii de informatii prin cenzura corespondentei. Sarcina revenea Serviciului „S". In functie de informatiile pe care le contineau, scrisorile interceptate erau, fie copiate si apoi repuse in circulatie, fie retrase definitiv din circuit. Organele de securitate au folosit si alte metode de actiune precum „influentarea pozitiva", dezinformarea, compromiterea si avertizarea obiectivelor urmarite si a membrilor familiei acestora. Persoanele care se manifestau impotriva politicii partidului, dar si cei care nu aveau nici o „vina" insa intrau in atentia Securitatii erau hartuiti, amenintati, scosi din serviciu sau chiar arestati. 0 parte a celor condamnati intrau in categoria detinutilor C.S.S. („politicii"), insa altora li se dadeau condamndri pentru presupuse delicte de drept comun. Intr-un D.U.I., in 1989, un ofiter C.I. solicita ca „detinutul sa fie izolat de masa de condamnati". „Pentru informarea C.S.S. sa interpunem un informator care sa desfaoare preponderent activitate de influentare pozitiva si descurajare" (A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 234, vol. I, f. 215. 16 A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 234, vol. I, f. 121). Anterior, respectivul detinut politic mai fusese pedepsit la 12 luni de pedeapsa in regim restrictiv (de izolare)'. In perspectiva iesirii din penitenciar, in septembrie 1989, organele de securitate propun ca persoana sa ramana sub observatie stricta.  Prezentarea acestor aspecte considerate sugestive privind activitatea D.S.S., demonstreaza cu dovezi certe, ca puterea comunista a exercitat, in special prin organele Securitatii statului, o permanents teroare impotriva cetatenilor, a drepturilor si liberatilor lor fundamentale.

Studiul ofera printre altele, urmatorul exemplu:

PLAN DE MASURI PRIVIND INTRODUCEREA MIJLOACELOR SPECIALE DE TIP IDM'

„Pentru clarificarea suspiciunilor care au stat la baza deschiderii d.u.i. ..., se impune ca la domiciliul obiectivului sa se instaleze mijloace speciale T.O., tip I.D.M. [...] prin intermediul mijloacelor T.O. urmeaza a se clarifica locul, atitudinea si pozitia ...(persoanei urmarite - n.n.) si a legaturilor sale fata de oranduirea social-politica din R. S. Romania si eventualele intentii de a comite acte dusmanoase; evaluarea corecta a potentialului ostil al anturajului si pericolul real pe care il reprezind aceasta persoana pentru securitatea statului. [...] Modalitatea de instalare. Actiunea se va desfaura in trei etape, in ziua de 30 august a.c. (1983 - n.n.): a) Intrarea in apartamentul (obiectivului - n.n.) in scopul realizarii studiului tehnic premergator actiunii de instalare propriu-zise. Aceastd etapa va avea loc in dimineata zilei de 30 august a.c. intre orele 8.30- 9.30, studiul tehnic urmand a fi realizat de un lucrator specialist de la unitatea „T".  c) Efectuarea lucrarii de instalare propriu-zisa. Accesul in apartamentul (obiectivului - n.n.) se va face prin folosirea cheilor confectionate anterior, care au fost probate si s-au dovedit a functiona. Asigurarea conspirativitatii efectuarii studiului tehnic si a instalarii mijloacelor va fi realizata dupa cum urmeaza: Pe palierul unde locuieste (obiectivul - n.n.) sunt patru apartamente (inclusiv al lui). In perioada in care preconizam sa efectudm lucrarea, pe palier se afla acasa o singurd familie. [...] Pentru asigurarea obiectivului s-au luat masuri „F" (filaj - n.n.), urmand ca totodatd acestuia sa i se dea, la locul de munca, o ocupatie care sa nu-i permita plecarea pina la sfarsitul orelor de program... etc.  (Documentul este preluat din Arhiva C.N.S.A.S., Fond Informativ, dosar nr. 234, vol. Ill, f: 200.).

Este important de inteles ca DSS a facut zeci de mii de astfel de dosare, ocupand kilometri lineari. Multi dintre scriitorii si artistii aflati in vizorul Securitatii, inclusiv cei din anturajul victimei inginer disident GHEORGHE URSU (e vorba de Radu COSASU, Mirel ILIESIU, Nina CASSIAN, Radu ALBALA, etc) avind dosare de cate cel putin 10 volume, insumand fiecare mii de pagini, inclusiv de Tehnica Operativa (ascultari la domiciliu si in alte locatii). Se contureaza inca o data, si prin acest aspect al anvergurii si omniprezentei urmaririi prin “munca informativa”, modul de lucru planuit dinainte, deci prin definitie sistematic, si in acelasi timp generalizat asupra tuturor opozantilor sau potentialilor opozanti, al represiunii ceausiste.

 

4.   Ordinele inculpatilor HOMOSTEAN GEORGE si POSTELNICU TUDOR pentru represiune sistematica

Ca example de dispozitii oficiale de represiune sistematica si generalizata, ordinele Ministrilor de Interne nr. 02045 din 20 octombrie 1982, si nr. 02600 din 1988  (atasate la acest document) sunt de revelatoare. In ele, inculpatii prescriu metoda de urmarire si monitorizare a intregii populatii civile, dar mai ales de inabusire a oricarei incercari de “manifestari negative”, contestare sau revolta impotriva regimului comunist al lui Ceausescu, constituind proiectul-matrice a atacului generalizat si sistematic al dictaturii impotriva opozantilor. Ordinele, dupa cum se poate vedea, sunt foarte asemanatoare, cel de-al doilea aducand doar completari si detalieri are metodelor, obiectivelor, si fortelor de represiune. In continuare analizam doar pe cel de-al doilea, avind in vedere ca include aproape in intregime prevederile primului.

 
Ordinul  nr. 02600 din 1988 al Ministrului de Interne POSTELNICU TUDOR

Urmare directa a revoltei de la Brasov si a panicii si furiei dictatorului la cel mai mic semn de nesupunere, documentul dispune inasprirea unui regim de control al populatiei care era deja dintre cele mai draconice din lagarul socialist. Pe fundalul liberalizarii gorbacioviste si a cresterii nemultumirilor interne (la Brasov, printre alte sloganuri anti-ceausiste, s-a scris pe peretii cladiriilor si “Mişa vino sa ne salvezi!”, o referinta evidenta la prenumele Mihail al sefului sovietic), ordinul se pune in slujba “inaltului si maretului proces de edificare a societatii socialiste multilateral dezvoltate si de inaintare a Romaniei spre comunism” si are ca scop “executarea neabătuta a sarcinilor şi misiunilor ce-I revin din hotăririle de partid, legile tarii, a orientarilor, indicatiilor si ordinelor date de Secretarul General al Partidului Comunis Roman, Presedintele Republicii Socialiste Romania, Comandant Suprem al Fortelor Armate, tovarasul NICOLAE CEAUSESCU“. In realitate, el duce la extrem politica sistemului ceausist de supraveghere si intimidare a intregii populatii si de represiune intr-o anume masura mascata, dar nemiloasa impotriva opozantilor.

Astfel, inca din art. 1 al “INSTRUCTIUNILOR”, “Unitatile centrale si teritoriale de securitate si de militie, comandamentele de arma si unitatile subordinate, printr-o activitate de cunoastere preventiva, cuprinzatoare, dinamica si permanenta, sint obligate sa asigure potrivit competentelor si atributiilor specifice, stapinirea in profunzime a situatiei operative din obiectivele, problemele, si domeniile date in raspundere, privind asigurarea legalitatii si ordinii de drept, prin folosirea mai eficienta si activa a mijloacelor, metodelor si formelor de actiune specifice”. Se cere “largirea continua” a numarului informatorilor (“a bazei de sprijin din rindul colectivelor de oameni ai muncii”).

In art. 2, “Unitatile informative-operative competente” sunt chemate sa actioneze “permanent si cu prioritate pentru obtinerea de date si informatii cu privire la cauze si imprejurari care ar putea favoriza aparitia unor situatii negative de natura sa degenereze in actiuni turbulente…”, informatii ce “vor fi analizate de indata, cu intreaga responsabilitate si deplina implicare, de sefii unitatilor centrale de securitate si de militie, de sefii inspectoratelor, ai securitatilor si militiilor judetene (municipiului Bucuresti), asigurindu-se informarea cu operativitate a organelor de partid si a altor factori competenti, urmarind in continuare, cu perseverenta, modul cum se actioneaza pentru inlaturarea definitiva a cauzelor si imprejurarilor care au generat situatiile respective”.

Trebuie observata disimularea permanenta, in limbajul semi-cifrat al aparatului represiv, a dezacordului si revoltei de natura polica sub sintagmele de lemn “situatii negative”, “acte de dezordine”, “turbulente”, astfel incat sa se perpetueze mitul lipsei de opozanti si detinuti politici in regimul Ceausescu.

In art. 3 se preconizeaza “ca obiectiv fundamental” monitorizarea totala a populatiei, respectiv “cunoaşterea din timp şi prevenirea in fază incipientă a oricăror actiuni şi manifestări negative. Toate cadrele Ministerului de Interne au obligaţia de a raporta imediat celui mai apropiat organ al ministerului chiar şi în afara programului de lucru şi a atributiilor de serviciu, orice situatii negative”. Art.4 prevede explicit masurile de inabusire prin forta a oricari inceput de revolta: “In cazul cînd prin actiunile preventive întreprinse nu se reuşeşte normalizarea situatiilor negative semnalate şi apare pericolul iminent al degenerării acestora în acte de dezordine, şefii unităţilor centrale de securitate şi de militie,ai inspectoratelor, securitătilor şi militiilor… vor acţiona cu fermitate  pentru restabilirea imediată a ordinii, folosind discernămintul care se impune, fortele necesare  şi mijloacele din dotarea organelor  şi unitătilor stabilite în acest scop”.

Art.7 extinde programul propagandistic si cultul personalitatii dictatorului, deja ajuns in 1987 la dimensiuni degradante greu de imaginat, intilnite in acel moment doar in Coreea de Nord si Albania, ca scop ultim al activitatii Ministerului de Interne: “Comandantii, organele şi organizatiile de partid vor intensifica şi diversifica activitătile politico-educative în vederea cultivării sistematice,  la intregul efectiv,  a dragostei  şi devotamentului nemărginit fată de patrie, partid  şi popor,  fată de Comandantul Suprem al fortelor armate,  tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a hotăririi ferme… pentru indeplinirea cu fermitate, chiar cu pretul vietii, a sarcinilor şi misiunilor incredintate…”.

Art. 9 dispune practic militarizarea activitatii militiei: “pentru mentinerea ordinii şi liniştii publice… şefii militiilor… asigură folosirea… militarilor din subunităţile de securitate-militie”. Mai mult, inroleaza si “garzile patriotice, tineriii din detaşamentele de pregătire pentru apărarea patriei, personalul de pază proprie din unitătile socialiste şi a alte forte ajutătoare” impotriva restului populatiei civile care ar putea da semne de razvratire, denotate cu cunoscutul eufemism “cazurile in care se produc acte de dezordine”. Toate aceste organizatii de larga participare populara capata, in viziunea megalomanica a dictatorului, alaturi de securitate, atributii de politie politica menita sa-i apere pozitia si dinastia. Ele trebuiau sa intervina, alaturi de securitate, miliţie si trupele aferente, pentru “restabilirea ordinii şi liniştii publice” si la “izolarea, retinerea şi tragerea la răspundere a persoanelor vinovate”.

Citind acest ordin halucinant al inculpatului POSTELNICU TUDOR, nu mai este de loc de mirare ca atunci cind razvratirea populatiei chiar a avut loc in decembrie 1989, revolutia anti-comunista din Romania a produs mii de victime, fiind de departe cea mai singeroasa din estul Europei.

Art.10 extinde si rolul de monitorizara a intregii societati de catre securitate, care “prin măsurile informative-operative întreprinse în obiectivele, problemele şi mediile date în competenţă… vor asigura  permanent cunoaşterea  şi prevenirea în  fază incipientă a oricăror manifestări, acte sau actiuni care ar putea să perturbe ordinea de drept. Atentie deosebită se va acorda cunoaşterii, depistării şi controlării indeaproape a elementelor… pretabile la provocări şi instigări, ori la receptarea unor influente incitatoare din exterior…, a oricăror alte persoane care, indiferent de motive, sînt susceptibile a se deda la acte turbulente, de dezordine”.

Articolele 11-14 specifica fortele care vor putea fi folosite pentru “mentinerea şi restabilirea ordinii şi liniştii publice”, in fapt inabusirea oricarei revolte anti-ceausiste, incepand de la “marile unităţi şi unitătile trupelor de securitate cu subunităti de securitate-miliţie, subunitătile de apărare antiteroristă, precum şi alte subunităti de securitate-interventie disponibile…, subunităţile de securitate-obiective care asigură paza militară a dbiectivelor de importantă deosebită”, pana la “Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă  şi … grupele de interventie antiteroristă împreună cu plutoanele de apărare antiteroristă din trupele de securitate”, care “in situatia producerii unor fapte grave de turburare a ordinii şi liniştii publice…, intervin în conformitate cu variantele stabilite prin planul unic de actiune”, la care se mai adauga si “Grupurile de  pompieri”.

Articolul 14 enumera situatiile in care tot acest aparat represiv trebuie sa intervina “din timp” pentru “restabilirea ordinii”. Se remarca, explicit, nu numai contextul revoltei de la Brasov (“incercarea unor elemente nemultumite,constituite in grup, de a pătrunde,pe căi neoficiale sau prin manifestări turbulente la conducerea organelor centrale sau locale de partid şi de stat”, dar si orice alte manifestari contestatare cu caracter evident politic, care cu usurinta ar putea fi circumscrise ca fiind “influentate de propaganda duşmănoasă străină sau secte religioase” si “se dedau la acte de dezordine sau ostile statului”. Mai mult, se preconizeaza monitorizarea si inabusirea oricari revolte ocazionate, practice, in orice situatie in care romanii se pot aduna, de la “manifestări sportive, cultural-artistice, carnavaluri, serbări traditionale, tirguri, piete, oboare şi a altor asemenea activităţi la care participă un public numerous” pina la “unităti socialiste şi locuri de cazare în comun…, mijloacele de transport in comun; alte situatii care pot afecta grav ordinea şi linistea publica”.

Se deduce din acest articol 14, evident, ca in viziunea autorului, inculpatul POSTELNICU TUDOR, dintr-un fanatic exces de “dragoste şi devotament nemărginit fată de Comandantul Suprem  tovarăşul Nicolae Ceauşescu”, toate “situatiile” enumerate mai sus, inclusiv carnavaluri, piete, oboare, unitati socialiste si tramvaie sunt tot atatea “situatii care pot afecta grav ordinea şi linistea publica”, respectiv in care cetatenii tarii isi pot exprima opozitia fata de dictator, si in care intregul aparat de represiune, de la militie pana la securitate si USLA, trebuie sa intervina “din timp” si “cu fermitate”.

In articolul 15 se reitereaza din nou, in caz ca cititorul a sarit peste articolul 9, fortele care vor participa la “restabilirea ordinii” in caz ca aceasta a fost “grav tulburata”, respectiv in caz de revolta anticomunista similara cu cea de la Brasov: de la “formatiunea de ordine şi interventie din structura militiei municipiului Bucureşti”, “plutonul de interventie-militie compus din 30 ofiteri şi subofiteri, la toate militiile municipiilor reşedinţă de judet şi la militia municipiului PETROSANI” (statutul aparte al acestui oras fiind evident datorat memoriei grevelor minerilor din 1977), “celelalte militia municipale şi la sectoarele (1-6) de militie din municipiul           Bucureşti, cite un pluton compus din 20 ofiteri şi subofiteri de militie”,  “pluton de interventie-militie constitult din 15 cadre la toate militiile orăşeneşti”, pina la “subunitătile de securitate-miliţie din trupele de securitate”, “plutonul de apărare antiteroristă şi alte subunităti disponibile din trupele de securitate”, “subunitătile de pompieri”, “plutonul de interventie constituit la şcolile militare ale Ministerului de Interne compus din 30 elevi sau cadre aflate la reciclare” si “… unitătile şi şcolile subordonate Ministerului Apărării Naţionale” (aliniate care amintesc de folosirea tineretul hitlerist – Hitlerjugend – de un alt dictator iresponsabil fanatic de putere; si, la fel de grav, decizia tiranului de a folosi armata tarii contra populatiei civile); “grupa de interventie antiteroristă”, “subunităti de gărzi patriotice; detaşamente de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei”.

De remarcat si detaliile din articolele 16 si 17, conform carora “La unitătile trupelor de securitate… subunităţile de interventie se constituie după fiecare serie de încorporare şi se nominalizează zilnic la organizarea pentru luptă a efectivelor” si “Selecţionarea ofiterilor şi subofiterilor pentru subunităţile de intervenţie-militie … se face din rindul cadrelor” celor mai “apte pentru asemenea activităti” (cf. anexei 1, acestia trebuie sa “militeze pentru respectarea legalităţii socialiste” cu “spirit de sacrificiu”, “să fie buni executanti ai ordinelor primite”, “să se preocupe pentru ridicarea permanentă a nivelului pregătirii polftico-ideologice”, intr-un cuvint, “omul nou” imaginat de dictator care sa-l slujeasca orbeste. Pina la urma toate efectivele de la toate miliţiile, inclusiv “de la şcolile militare ale Ministerului de Interne… vor fi astfel organizate şi pregătite, incit la nevoie să poată indeplini misiuni de restabilire a ordinii şi liniştii publice”.

De remarcat aici ca “obiectivele” ordinului sint, conform art. 18, practic intreaga tara, de la “sediile organelor de partid şi de stat, central şi locale, ale Ministerului de Interne, tribunalelor, judecătoriilor şi procuraturilor”, pana la “institutiile de învăţămînt superior şi căminele studenţeşti, complexele turistice, hoteliere şi comerciale, stadioanele, sălile de sport, cinematografele, teatrele, casele de cultură şi discotecile, unde se concentrează un număr mare de cetăţeni, platformele industriale şi obiectivele economice din chimie, petrochimie, constructii de electrotehnică, metalurgie, minerit, energie electrică, industrie uşoară şi alte obiective economice ce prezintă interes operativ, aeroporturile, porturile, gările şi autogările; expozitiile şi tîrgurile interne şi internationale…, locurile de agrement, bazele de tratament şi statiunile de odihnă; cartierele sau zonele periferice din localitătile cunoscute prin frecventa unor acte de dezordine; alte obiective şi locuri care prezintă interes”.

Restul articolelor sunt la fel de naucitoare, constituind un adevarat plan de razboi impotriva populatiei civile. Se stipuleaza astfel lantul de comanda a represiunii (de la ofiterul de serviciu, prin ierarhia securitatii, militiei si PCR pina la Ministrul de Interne), viteza de iesire la represiune a unitatilor (nu mai mult de 40 de minute). Se precizeaza dispozitivele si actiunile de represiune: “gruparea de încercuire şi blocare… incercuieşte locul unde s-a produs evenimentul; blochează căile prin care elementele infractoare incearcă să fugă precum şi posibilitătile de pătrundere a altor persoane în acel loc; somează, imobilizează şi retine elementele infractoare...”; “gruparea de pătrundere şi capturare… somează elementele turbulente să înceteze acţiunile; pătrunde în fortă in locul unde se află elementele instigatoare, turbulente, agresive şi infractoare; imobilizează elementele care nu se supun somatiei şi indeosebi pe instigatori şi le conduc la locul stability; gruparea de pază, observare şi  supraveghere observă şi supraveghează locul actiunii, manifestările grupurilor de curioşi si indepărteaza curioşii…, imobilizează elementele recalcitrante; execută paza elementelor infractoare identificate şi sprijină gruparea (grupa) de pătrundere şi capturare prin urmărirea elementelor infractoare care încearcă să se sustragă; execută fotografierea sau filmarea persoanelor implicate în eveniment şi a altor aspecte de interes operativ; rezerva de interventie se compune din cadre, militari în termen şi luptători din toate categoriile de forte prevăzute în plan şi actionează pentru intensificarea capacitătii de actiune a grupării de pătrundere şi capturare; întărirea celorlalte elemente de dispozitiv. “

Art.32 enumera “mijloacele specifice şi tehnica”, ce pot fi folosite pentru represiune, pina la uzul de armă (inclusiv fără somatie, atata vreme cat “să nu conducă la amplificarea actelor de dezordine”). In sfirsit, conform art. 34, in cadrul măsurilor preventive se vor executa “razii, actiuni  şi controale militieneşti, iar împreună cu subunitătile de securitate-militie şi cele de pompieri pot fi dislocate la obiectivele  prevăzute in  planul unic de actiune, pe timpul cit la acestea se desfăşoară unele manifestări cultural-sportive, artistice, serbări cimpeneşti sau la care se prevăd a produce mari aglomerări de persoane”.

Prin urmare regimul Ceausescu nu era nici pe departe doar defensiv în privinta revoltelor si dizidențelor, ci coordona acțiuni, regândind strategii de represiune consolidate, valabile pentru toată țara, pentru toate centrele muncitorești mari, pentru toate uzinele importante. Dupa torturile suferite in detentie, deportarea muncitorilor de la Brașov a însemnat de fapt debutul supravegherii lor informativ-operative până la Revolutia din 1989, fiind considerați obiective de importanță semnificativa în orașele unde fuseseră izolați. Caracterul sistematic si generalizat e dat nu doar de coordonarea măsurilor represive împotriva celor 61 de muncitori și a familiilor lor, ci si de ordinele date ulterior (1987-1988), sau generalizarea aplicabilitatii ordinelor represive anterioare (1982) de către sefii Securitatii și MAI privind intreaga populatie a tarii, inclusiv ordinul analizat anterior. Gestul celor de la Brașov nu li s-a părut de loc izolat, nereprezentativ sau neduplicabil conducatorilor. Dimpotrivă, dictatorul si aparatul sau represiv l-au perceput in cadrul larg al disidentei, incadrind muncitorii in populatia civila de opozanti sau potentiali opozanti din intreaga tara. Conform volumului Actiunea “1511” si documentelor atasate, în afara unor ordine de represiune directă față de autorii "actelor de vandalism și huliganism" de la Brașov, sefii Securitatii si Militiei au stabilit sau reactivat ordine naționale de represiune, organizarea militarizată a orașelor, tactici de diversiune, programarea intervenției forțelor de ordine, pe zone și obiective, generalizarea monitorizarii populatiei nu doar de catre Securitate dar si de Militie si cresterea “retelelor informative” si “tehnicilor operative” (inclusiv pina la dotarea “plutoanelor de interventie” formate din militieni cu aparate de fotografiat), toate pentru a preveni sau inabuşi in faşa orice posibilă reactivare a revoltelor muncitorești sau a oricărui tip de revoltă îndreptată împotriva regimului. Lucru pe care regimul a si incercat sa-l faca la Revolutia din decembrie 1989.

Este de remarcat ca ofiterii aflati sub comanda Securitatii au actionat in cazul Brasov la fel de violent, in cadrul aceluiasi atac generalizat si sistematic, dictat de la virful ierarhiei politice a regimului, impotriva intregii categorii a populatiei civile care s-a opus dictaturii ceausiste - ca si in cazul lui GHEORGHE URSU. In discutia unuia dintre capii revoltei brasovene (vezi fragmentul din marturia lui Werner Sommerhauer reprodus mai sus) cu un tortionar s-a stabilit, de ambele parti, relatia de similaritate intre cele doua actiuni de represiune (“L-ati omorit pe GHEORGHE URSU si l-ati ars ca sa nu ramina urme! – Pai de unde stii? – Ascult Europa Libera!”). Mai mult, ca si in cazul GHEORGHE URSU, se demonstreaza inca o data metoda regimului ceausist de a deghiza represiunea politica in cazuri individuale de drept comun, pentru ca evita impactul international pe care detinera de prizonieri politici ar fi avut-o pentru un regim care semnase actul final al conferintei de la Helsinki. Astfel, Securitatea a incercat “sa se spele pe miini”, folosind Militia pentru incarcerarile si anchetele abuzive si pentru torturarea victimelor. Ceausescu nu tolera, ca si in toate celelalte cazuri de opozitie, faptul ca revolta a avut un puternic caracter politic anticomunist si ca a demonstrat dispretul si ura oamenilor de rand pentru cultul sau faraonic. Sistemul nu accepta opozanti, si deci nici procese politice. Desi manifestantii au scandat “Jos Ceausescu” si “Jos Comunismul”, au cantat “Desteapta-te Romane” cu conotatia de a chema si restul populatiei impotriva “barbarului de tiran”, au ars tabloul dictatorului si mari cantitati de literatura propagandistica ceausista, inclusiv documente ale Comitetului Judetean de Partid, toti cei mai bine de 300 de participant care au fost anchetati, ca si cei 61 de condamnati si deportati, au fost acuzati, ca si GHEORGHE URSU, de infractiuni de drept comun, evident prin ordinul conducerii PCR si a Ministrului de Interne, respectiv inculpatul POSTELNICU TUDOR.

5.   Exemple si mijloace de proba ale atacului sistematic si generalizat

Redam in continuare in mai mult detaliu probe, respectiv date factuale ale represiunii sistematice si generalizate pe baza cărora a fost reţinută existenţa situaţiei premisa.

 

5.1.      Reprimarea studentilor de la la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti

 In 1965, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti un grup de studenti si-au permis sa critice, sub forma unor discutii in camin, politica noului regim. Existau retele ale Securitatii infiltrate printre studenti, care erau supravegheati indeaproape. Din declaratiile fostului sef al SRI si student la Filozofie in acel an (vezi articolul “Odiseea 10 pentru Romania” de Virgil Burla din Romania Libera, 17 ianuarie 2006) anchetele Securitatii asupra acelui grup s-au derulat din primavara pana in septembrie. Deoarece a luat apararea studentilor contestatari ai noii oranduiri, decanul facultatii, Tudor Bugnariu (un fost ilegalist, antifascist, cu sustinere in stanga occidentala) a fost schimbat din functia de decan. Si el si sotia lui au avut de suferit: au fost amindoi “haituiti, inregistrati, monitorizati”. Colectivul de la Facultatea de Filosofie a fost dezmembrat. O alta victima a fost seful de promotie Stelian Vasar, care a fost acuzat ca a propus “o manifestatie in fata ambasadei URSS si una in fata celei americane, ca a raspandit zvonuri false, a adus injurii conducatorilor de partid si de stat. A declarat ca in tara noastra nu exista libertati. A afirmat ca unii membri ai organizatiei de baza sunt stalinisti si ca marxismul este depasit". Zeci de studenti contestatari ai regimului au fost exmatriculati “fara posibilitatea de a se inscrie la alte facultati din tara", conform profesorului Vladimir Tismaneanu. Profesorul Bugnariu nota ca studentii acuzati erau “paziti de securisti in civil… pentru a-i impiedica sa vorbeasca cu mine sau intre ei”, Erau “intimidati”, “infricosati”, si pentru ca “lectia sa fie exemplara”, s-a inscenat o bataie in care “Vasar a fost serios ranit, la cap si la mana”; "unui student i-a fost rupta mana… Deoarece a fost sfatuit sa plece acasa, colegul care l-a ajutat sa-si duca valiza la gara a fost si el exmatriculat". Ulterior, Stelian Vasar s-a sinucis, aruncandu-se de pe un bloc “deoarece Securitatea a continuat sa-l urmareasca. Cel mai probabil i s-a cerut sa devina informator, lucru imposibil pentru Vasar". Din declaratia lui Virgil Magureanu, "… Este de notorietate ca aceasta era o metoda a Securitatii. Noi ti-am facut dosar, te-am verificat, stim totul despre tine, asa ca tu ne trimiti rapoarte”, si poate ca “nu a rezistat presiunii psihice la care a fost supus de anchetele Securitatii". 

 

5.2.      Calvarul muncitorului disident Vasile Paraschiv

In noiembrie 1968 muncitorul electromecanic Vasile Paraschiv si-a declarant deschis opoziţia faţă de regim. Paraschiv si-a dat demisia din PCR, în urma Plenarei CC al PCR din aprilie 1968, prin care au fost reabilitaţi o serie de militanţi comunişti, nemaiputind fi de acord cu „politica, practicile şi metodele de lucru” ale partidului, dupa propriile declaratii. Pentru Declaraţia învinuitului Vasile Paraschiv privind concepţia sa politică şi materialele trimise postului de radio Europa Liberă (13 noiembrie 1976),

vezi cartea lui Vasile Paraschiv, “Lupta mea pentru sindicate libere in Romania. Terorismul politic organizat de statul comunist”, editie ingrijita, studiu, note si selectia documentelor de Oana Ionel si Dragos Marcu, postfata de Marius Oprea, Iasi: Polirom, 2005, p. 166. A fost arestat curand pentru atitudini ostile partidului si dus la un spital de nebuni (pag 43). In 1971, a trimis la CC o scrisoare despre liberalizarea vietii sindicale. A fost din nou arestat si internat intr-un spital de boli psihiatrice, pe motive politice (pag. 44). In 1976, Securitatea a descoperit o scrisoare transmisa la Europa Libera la care era co-autor. A fost arestat si internat la Spitalul 9 din Bucuresti, apoi la Spitalul Voila (Cimpina, jud. Prahova). In aprilie 1977 a fost arestat si batut salbatic pina si-a pierdut constiinta la Militia din Drumul Taberei dupa ce incercase sa-l viziteze pe Paul Goma, a carui scrisoare deschisa adresata Conferintei post-Helsinki de la Belgrad o semnase (pp. 49-51). Dupa ce a declatat ca in Romania nu sint respectate drepturile omului prevazute de Constitutie, a fost internat din nou la spitalul de nebuni Sapoca (jud. Buzau), timp de 45 de zile. (pag. 50).  Dupa eliberarea de la Spitalul Sapoca, Securitatea i-a inscenat un proces (1977) la Judecatoria din Ploiesti pentru a-l interna definitiv intr-un camin de bonavi cronic din Calinesti (jud. Prahova), in baza Decretului nr. 12/1965 (p. 52). Pe baza unor declaratii mincinoase. A fost obligat la tratament psihiatric ambulatoriu (p. 62). Ca sa scape de el, Securitatea i-a aprobat pasaport si in noiembrie 1977 Vasile Paraschiv a reusit sa plece in Occident, unde a luat legatura cu Europa Libera si alti disidenti din exil.  A publicat un interviu in Liberation pe 7.02.1978 despre situatia drepturilor omului in Romania. La 6 februarie 1978 a tinut o conferinta de presa in chestiunea folosirii psihiatriei in Romania ca arma de represiune politica (p. 67). La cererea lui, o echipa de medici psihiatri francezi l-au examinat atent si au constatat in scris abuzurile psihiatriei din Romania (p. 69) intr-o declaratie comuna, si si-au exprimat admiratia fata de rigoarea si acuratetea, modestia si calitatile de care disidentul roman a dat dovada. Pe 18.04.1978 a vorbit la o a doua conferinta de presa la Paris pe tema sprijinirii muncitorilor din spatele Cortinei de Fier in crearea de sindicate libere in tarile lor (p. 70). Pe 9.07.1978 a ajuns acasa (Ploiesti) fiind urmarit chiar de la gara din Viena. In absenta, i s-a ars buletinul - manevra Securitatii pentru a-i organiza mai tirziu asasinarea (p. 72). Pe 28.05.1979 a fost rapit de la fabrica de 4 tineri imbracati civil, dus in padurea Paulesti de linga Ploiesti, torturat si abandonat mai mult mort decit viu (p. 81). Ulterior, jurnalistul francez Bernard Poulet care a incercat sa il viziteze la Ploiesti a fost batut in fata blocului sau de Securitate (p. 83). A urmat pe 7 mai 1987 o perchezitie la domiciliu cu confiscare de carti, reviste frantuzesti in care se scria de el etc. (p. 87). Pe 14.05.1987 a fost din nou rapit, arestat pentru a zecea oara din 1977 fara mandat (pp. 88-89). Securistii aveau insa o misiune din partea Ministerului de Interne, (p. 89), la a carui conducere se aflau inculpatii POSTELNICU TUDOR si HOMOSTEAN GEORGE. L-au narcotizat cu o cirpa si l-au urcat intr-o duba TV si dus intr-o cabana pe munte, pazit cu schimbul de cei 4 securisti care il rapisera (p. 89). A urmat o ancheta cu un colonel "Ionescu". I s-a cerut sa descrie toate contactele si intilnirilede la Paris, intr-un mod similar cu intrebarile adresate lui GHEORGHE URSU de catre inculpatii PIRVULESCU MARIN si HODIS VASILE. I s-a propus sa renunte la sindicate si scrisori catre Franta ca sa ramina in viata. S-a gindit mult, si a luat in calcul compatriotii ucisi in beciurile Securitatii, "ca Gheorghe Ursu din Bucuresti" (p.98) si a semnat un angajament de "loialitate"  dictat de securisti ca sa nu il ucida atunci, dar l-a retractat imediat dupa ce s-a intors acasa. Pe 22.03.1989 a fost rapit a treia oara, arestat in strada impreuna cu un prieten, Vasile Simionescu, de militieni din Ploiesti fara nici un motiv sau temei legal. A fost predat unui grup de trei securisti-teroristi care au incercat sa-l adoarma cu o cirpa, dar el si-a tinut respiratia si a simulat ca a adormit. Erau aceiasi anchetatori din 1987, un "Popescu" si un "Ionescu", care ii smulsesera angajamentul (p. 110). Unul din ei a luat asupra lui un pistol. A fost dus intr-o incapere mica si imobilizat, pe urma interogat pentru ca nu-si respectase angajamentul din 1987. L-au torturat bestial (22 martie 1989, p. 112). Bataile salbatice au continuat 7 zile si nopti (idem). Il loveau pentru a distruge prin bataie organele interne, ca sa para ca victimele murisera de "cauze naturale" (pp. 112-3), din nou, intr-un mod flagrant de similar cu modul cum a fost batut Gheorghe Ursu de catre inculpatii PIRVULESCU MARIN si HODIS VASILE. Dupa ce a fost batut, a fost iradiat (p. 113). A fost pus sa scrie o declaratie ca recunoaste ca si-a incalcat angajamentul din 1987, in care a dat declaratii false, dictate de securisti. Seful anchetatorilor, "Ionescu" a declarat cu satisfactie, dupa torturarea si iradierea lui, ca "acum ii vine rindul si unguroaicei de Doina Cornea" (p. 115). 

 

5.3.      Inasprirea conditiilor de viata ale cetatenilor de rand si a represiunii ceausiste                                                          

Dupa cum se explica in RFCPADCR (pag. 33 si urmatoarele), in a doua jumătate a anilor 1980, Ceauşescu a devenit “unul dintre cei mai virulenţi critici ai gorbaciovismului şi un campion al unei versiuni actualizate de stalinism militant. El părea că intenţionează să reînvie, în mod bizar şi obsesiv, catehismul bolşevic din lucrarea Problemele leninismului a lui Stalin, în ciuda propriilor luări de poziţie anterioare, de

condamnare a intervenţiei sovietice în Cehoslovacia şi a aparentei încurajări a „marxismului creator” în 1968-1969. După 1971, însă, Ceauşescu a renunţat la această orientare şi a iniţiat o radicală restalinizare, procesul accentuându-se după protestul iniţiat de scriitorul Paul Goma şi greva minerilor din Valea Jiului din primăvara şi, respectiv, vara lui 1977. La sfârşitul anilor 1980, în timp ce Uniunea Sovietică lansa reforme semnificative, Ceauşescu denunţa gorbaciovismul ca fiind cea mai periculoasă „deviaţie de dreapta” din mişcarea comunistă internaţională şi proclama necesitatea vitală de a apăra uniformitatea… Ceauşescu deplângea chiar impulsul de a regândi doctrina marxist-leninistă. Acelaşi personaj care, în 1974, admisese că noţiunea de dictatură a proletariatului era desuetă şi care părea înclinat să aprobe căutările eurocomuniste pentru un marxism alternativ, cerea, după naşterea sindicatului liber polonez „Solidaritatea” în august 1980, consolidarea instituţiilor represive şi denunţa tranziţia către pluralism ca pe o reinstaurare a capitalismului. Prin opoziţia sa faţă de politica revizionistă a lui Gorbaciov, Ceauşescu a dus la extrem logica a ceea ce poate fi numit stalinism naţional, ceea ce a determinat căderea sângeroasă a regimului în decembrie 1989 (pag 34)… Sfârşitul anilor 1980 a coincis cu accentuarea politicii represive, inclusiv în plan economic… Conducerea PCR, şi în primul rând Nicolae Ceauşescu au luat decizii cu grave consecinţe în planul vieţii cotidiene a cetăţenilor României: penuria artificială organizată statal, reducerea dramatică a consumului de electricitate pentru uzul cetăţenilor,… justificarea pe baze fals ştiinţifice a unor politici deliberate de înfometare a populaţiei. La toate acestea trebuie să adăugăm reducerea consumului de gaze şi obligarea populaţiei la un trai în condiţii insuportabile, la temperaturi sub 10C. Spre a relua titlul unui eseu al scriitorului disident Dorin Tudoran, România acelor ani era dominată de foame, frig şi frică. Alimentele natural lipseau, legumele deveniseră o raritate… Din toate punctele de vedere, inclusiv economic, România anilor 1980 ajunsese într-o situaţie de criză revoluţionară. Obsesia lui Nicolae Ceauşescu şi a camarilei sale, izvorâtă înainte de toate dintr-o filosofie autarhică, de a achita, într-un interval foarte scurt, întreaga datorie externă (de peste 8 miliarde de dolari), a dus la deteriorarea accelerată a bazei tehnologice a economiei, a industriei turistice şi a condiţiilor de viaţă. Vocea economiştilor de profesie a amuţit. Cozile interminabile, soldate întotdeauna cu rezultate incerte, au devenit viaţa de zi cu zi a cetăţenilor români (pag. 27)… Autarhic şi refuzând liberalizarea internă, sistemul lui Ceauşescu demonstrat un dispreţ total faţă de proprii cetăţeni. Se părea că în inima Europei se încerca stabilirea unei forme sui-generis de despotism asiatic. Experimentul autocratic românesc nu a fost o anomalie istorică, irelevantă pentru dezvoltarea generală a regimurilor de tip sovietic. Nicolae Ceauşescu a dus doar la extreme anumite caracteristici ale culturii politice staliniste, în condiţiile particulare româneşti.”

                                                                                            

5.4.      Reprimarea revoltei minerilor din Valea Jiului 

In august 1977, 35 000 de mineri dintr-un total de 90 000 au intrat în grevă, aratand pentru prima oara ca cel putin o parte larga a clasei muncitoarea se opune regimului comunist din România. Greva a început la mina Lupeni, unde s-au adunat şi minerii din celelalte mine din regiune: Cazda, Uricani, Bărbăţeni, Vulcan, Paroşeni, Aninoasa, Livezeni, Dîlja, Petrila. Despre desfăşurarea acestui protest există mărturii ale unor participanţi direcţi: o scrisoare din 18 septembrie 1977, trimisă către Europa Liberă, sub semnătura a 22 de mineri în numele unui grup de 800 de oameni si o scrisoare semnată doar cu iniţialele I.D., trimisă de la Petroşani 10 septembrie. Aceste mărturii, împreună cu documentele Amnesty, au fost publicate în „Roumanie. Crise et Répression: Un dossier de L’Alternative”, Supplément au no. 20, Janvier 1983, pp. 13-15. O mărturie orală mai târzie de aproape şase ore, din 1986, oferită lui N.C. Munteanu pentru Europa Liberă de un grevist, Istvan Hosszu, a fost publicata, precedat de o prezentare a acestor evenimente de către Mihnea Berindei în „L’Autre Europe”, nr. 11-12, 1986, pp 152-160. Pentru un rezumat al celor povestite de Hosszu, vezi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit 300/60/1/837, Item 1750/86. La acestea se adaugă mărturia referitoare mai ales la represiunea care a urmat, depusă de un fost miner de la Lupeni la Amnesty International în 1978. Alte documente legate de greva se pot gasi in Ioan Velica, Dragoş Ştefan Velica, Lupeni ’77. Laboratorul puterii, Deva, Editura Polidava, 2002, pp. 39-71; şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit 300/60/1/837, Item 1750/86: 572. Alte mărturii privind cauzele şi desfăşurarea grevei din Valea Jiului, luate la douăzeci de ani de la evenimente, vezi în Mihai Barbu, Gheorghe Chirvasă, După 20 de ani. Lupeni ’77–Lupeni ’97, Petroşani, Cotidianul „Matinal” & Editura Cameleonul, 1997.  Comitetul de grevă era condus de doi ingineri – Ioan Dobre şi Jurcă, precum şi „o femeie din activul de partid şi de UTC de la Lupeni”. Liderii minerilor au pregătit o listă de 17 revendicări, printre care: reintroducerea programului de lucru de şase ore; revenirea la acordarea de ajutoarele sociale şi pensiile de invaliditate anulate de Legea 3/1977; îmbunătăţirea condiţiilor de lucru şi de securitate în mină; îmbunătăţirea aprovizionării cu alimente şi a îngrijirii medicale în Valea Jiului; crearea de locuri de muncă în industria uşoară din Valea Jiului pentru femei; eliminarea corupţiei la toate nivelurile; autorizarea transferurilor fără penalizări; înlocuirea medicilor care erau în subordinea directă a secretarului de partid; crearea de comitete muncitoreşti la nivel de întreprindere abilitate să destituie directorii incapabili sau corupţi; informaţie corectă prin mass-media despre cauzele şi desfăşurarea grevei; semnarea unui acord prin care Ceauşescu în persoană să se angajeze că nici un grevist nu va avea de suferit. Pe parcursul grevei, protestul a îmbrăcat şi nuanţe politice, delegatii partidului fiind primiti cu sloganul „Jos burghezia proletară!”. Pentru detalii, OSA/RFE Archives, Romanian Fond, Unit 300/60/1/837, Item 1750/86: 573, şi mărturiile incluse în „Roumanie. Crise et Répression” şi „L’Autre Europe”. Minerii au cerut să prezinte lista personal lui Nicolae Ceauşescu. Pe 3 august, acesta a sosit în Valea Jiului.

Aflat în faţa greviştilor, Ceauşescu a încercat să negocieze revendicările, dar a fost huiduit şi batjocorit. A fost constrâns să se declare de acord cu toate revendicările, inclusiv cu cererea de a nu pedepsi pe nimeni pentru participarea la grevă. În consecinţă, minerii au decis să reia lucrul, unii intrând în schimb chiar în aceeaşi zi.  Desi s-au luat unele masuri pentru satisfacerea revendicarilor (discuţiile cu privire la această hotărâre s-au purtat în şedinţa CPEx din 12 septembrie 1977; Elena Ceauşescu este cea care s-a opus definitiv revendicării minerilor, susţinută parţial şi de Ceauşescu, de a primi câte două mese pe zi, spunând că le este de ajuns câte una la intrarea în mina), începând chiar din august s-a declansat represiunea. Până la 4000 de oameni dintre participanţii la revoltă au fost forţaţi să se mute din Valea Jiului în alte zone miniere din ţară, în multe cazuri fiind şi retrogradaţi. Aceste date, furnizate de foştii participanţi pentru Amnesty International, coincid cu numărul de mineri nou angajaţi în Valea Jiului, conform datelor oficiale. Pentru datele furnizate de mineri privind transferurile forţate, inclusiv o listă de persoane adoptate de Amnesty International, vezi „Roumanie. Crise et répression”, pp. 14-15. In ciuda asigurărilor date personal de secretarul general că nu vor fi repercusiuni, principalii animatori ai grevei au fost persecutati si în final arestaţi, judecaţi şi condamnaţi, iar in unele cazuri s-a mers până la lichidare fizică. Vezi cazul Dumitru Blaj, urmărit constant de Securitate până în 1980, când a dispărut brusc, fiind ulterior găsit mort la morgă, conform mărturiei soţiei sale, reprodusă în Andreea Iacob, Anti-solidaritatea. Represiunea asupra greviştilor mineri din 1977, în Ruxandra Cesereanu, (coord), Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 270.  

Scrisorile la Europa Liberă au constituit difuzarea in masa a criticilor aduse de mineri regimului comunist, si politizarea mai profunda a grevei. Unii dintre grevisti au aderat la mişcarea Goma, atrasi de oportunitatea sa militeze in general pentru apărarea drepturilor omului. Pentru Ceauşescu remediul problemelor ridicate de mineri consta în „ridicarea nivelului ideologic“ în vederea inducerii unor „convingeri materialiste despre lume şi viaţă” şi a „combaterii concepţiilor mistico-religioase”. În acest scop, măsurile ce se impuneau, după secretarul general erau atragerea minerilor în activităţile legate de festivalul Cântarea României, participarea la coruri, fanfare, brigăzi artistice. Pe de alta parte, din mărturia lui Hosszu rezulta că, treptat, situaţia minerilor a revenit la cea anterioră grevei: programul de lucru a revenit la opt ore, clauzele din legea pensiilor s-au aplicat restrictiv, etc. Vezi „L’Autre Europe”, nr. 11-12, 1986, pp. 160.  Vezi si Ioan Velica, Dragoş Ştefan Velica, Lupeni ’77 – Laboratorul puterii, în Romulus Rusan (ed.),. Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, Academia Civică, 2003, pp. 66-68.

5.5.      Represiunea impotriva disidentilor 

Toti disidenţii români au fost urmariti, izolati, intimidati, amenintati, unii arestati, anchetati si torturati. Regimul a reuşit să insufle frică, iar Partidul a răspuns la nesupunerea civilă cu măsuri draconice. Minorităţile religioase şi naţionale au fost persecutate. Radu Filipescu, declarat prizonierul lunii decembrie 1984 de către organizaţia Amnesty International, a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru „propaganda împotriva ordinii socialiste”. Tânărul inginer electronist român, născut în 1956, a fost acuzat că scrisese şi distribuise manifeste care condamnau greşelile lui Ceauşescu în domeniul economic şi conducerea sa dictatorială  (vezi Vladimir Socor, Prisoner of Conscience. Radu Filipescu, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report”, no. 17, 17 noiembrie 1984, pp. 21-23.)

Conform RFCPADCR, reprimarea oponenţilor şi disidenţilor în anii ’70 şi ’80 a culminat cu “arestarea şi asasinarea celor mai periculoşi oponenţi – omorârea inginerului GHEORGHE URSU, condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Răceanu, arestat şi judecat în 1989; condamnarea la moarte a generalului Ion Mihai Pacepa, a fostului ofiţer DIE Liviu Turcu, a lui Constantin Răuţă şi a altor persoane pe care regimul le considera vinovate de trădare”.

In Recensământul populaţiei concentraţionare 1945-1989 desfăşurat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului C.I.S.A.C în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (v. site-ul www.memorialsighet.ro), se arata ca desi mulţi deţinuţi politici erau camuflaţi în deţinuţi de drept comun (inclusiv unii dizidenţi din anii ’80), totusi Aiudul şi Poarta Albă au avut şi în anii ’80 deţinuţi politici.

 

5.5.1.      Miscarea Goma

Datoria criticilor aduse regimului Ceausescu, lui Paul Goma i se interzicea să mai publice in 1970. Romanul sau Ostinato e trimis in ascuns si publicat în RFG în 1971, aparand la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt. România îşi retrage delegaţia oficială de la acel Tirg şi cazul devine cunoscut in Occident. În 1977, Paul Goma trimite o scrisoare de solidaritate lui Pavel Kohout, unul dintre liderii

grupului cehoslovac Carta 77, un apel către Conferinţa de la Belgrad, prin care cerea ca regimul Ceauşescu să respecte prevederile Conferinţei de la Helsinki cu privire la drepturile omului, si la Europa Libera o scrisoare deschisa extreme de critica adresate lui Nicolae Ceauşescu, cerind in acelasi timp guvernului României respectarea drepturilor omului în România. Ca urmare a difuzării acestor scrisori, Ceauşescu a condamnat public virulent „trădătorii de neam”. (Vezi Nicolae Ceauşescu, Cuvîntare la Consfătuirea pe ţară a unităţilor de control ale oamenilor muncii - 17 februarie 1977, Bucureşti, Editura Politică, 1977).Scriitorul a fost permanent urmărit, apoi arestat și bătut de Securitate, pentru ca la scurt timp, datorita dimensiunii internationale a cazului sau, sa fie obligat să se expatrieze. Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stârni proteste majore în străinătate. Vezi detalii si marturiile disidentului in Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77. Cutremurul oamenilor, Oradea, Editura Multiprint, 1993.

 Actiunea lui Paul Goma a atras in două luni – pana in momentul in care Goma a fost arestat - peste 200 de semnături de susţinere. Insa Mişcarea Goma nu a supravieţuit în condiţiile în care iniţiatorul ei a fost trimis în închisoare, supravegheat la domiciliu, si exilat forţat. Ceauşescu a reacţionat extrem de dur cand a auzit de acest protest.  În arhive există două stenograme revelatoare cu privire la poziţia lui Nicolae Ceauşescu faţă de drepturile omului şi de mişcarea Goma: „Legat de securitatea europeană, mă gândesc să luăm o poziţie ceva mai fermă faţă de toate aceste acţiuni ale unor cercuri reacţionare, ale unor agenţii de presă, care încearcă să abată preocupările de la securitatea europeană la probleme minore, pe probleme de sprijinire chiar a unor elemente recţionare, să reactiveze o serie de agenturi străine… Cred că în acest sens trebuie să respingem şi să luăm poziţie asupra acelor cercuri care activează organizaţiile fasciste, teroriste, pentru că realmente aşa este. La noi l-au găsit pe Paul Goma, care este un derbedeu, a stat şi în închisoare. Trebuie să luăm atitudine mai fermă fata de corespondenţii străini. Trebuie să-i poftim să facă bine să-şi vadă de treabă. (…) Noi ar trebui să fim puţin mai ofensivi în această direcţie. Presa noastră nu este destul de activă în privinţa aceasta. Nu este vorba să apărăm măsurile din Cehoslovacia, pentru că au alt caracter, dar nici nu trebuie să admitem ca la adăpostul acesta să se reactiveze cercurile fasciste, reacţionare”  (Vezi stenograma şedinţei CPEx din 16 februarie 1977, în ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 12/1977, f. 3 v.- 4 r.).

 Securitatea, la „indicaţiile lui Ceauşescu”, a luat masuri imediat impotriva celor doi intelectualii semnatari ai scrisorii lui Goma, Ion Negoiţescu şi Ion Vianu. Negoiţescu a fost şantajat cu un proces de homosexualitate şi a fost nevoit să renunţe la poziţia anterioară scriind un articol care lăuda politica culturală a regimului în „România literară”. Pe Ion Vianu acea semnatura l-a costat postul de la Facultatea de Medicină. (RFCPADCR, pag 367).  

 Pentru Ceauşescu, care se identifica cu insasi sistemul, semnatarii acelor scrisori erau indivizi care îşi „trădau ţara”, denigrând sistemul comunist. Intervenţiile occidentale în favoarea opozanţilor erau considerate drept intruziuni în afacerile interne ale României. Indicatiile date de soţii Ceauşescu în şedinţa CPEx din 30 martie 1977 arata tendintele dictatoriale ale amandurora:

 Nicolae Ceauşescu: „În legătură cu unele probleme privind activitatea măgarului acesta de Goma, care continuă să ia legătura prin telefon, şi acum, la Europa Liberă, s-a publicat o listă cu aproape 180 de oameni care au semnat-o”.

Elena Ceauşescu: „Libertatea este libertate, dar pentru a-şi bate joc de popor (sic!), de eforturile lui, pentru aceştia nu există nici un fel de libertate”.

NC: „Trebuie loviţi, propriu-zis, fără cruţare. Aceasta ca măsură generală, tovarăşi, care să fie luate peste tot unde avem asemenea oameni. Să discutăm pe aceea (sic!), care nu au asemenea manifestări, să-i facem să înţeleagă, să-i determinăm ca fiecare să-şi vadă de treabă acolo unde este pus. Cu acesta care este aici, cu Goma, nici un fel de mişcare. Întrerupt telefonul, orice legături, cum încearcă să ia legătura cu ambasadorul, arestat public, pentru spionaj şi trimis în judecată. Fără nici un fel de discuţii şi toţi care vor proceda aşa. Aceştia care sunt pe lista aceasta, cu organele de securitate respective, o comisie de partid în fiecare judeţ, să stea de vorbă cu ei, să se vadă dacă este aşa sau nu, pentru că nu s-a stat de vorbă cu nici unul şi să se procedeze în raport cu poziţia pe care o vor avea. Chiar dacă este aşa cum se spune aici că ia (sic!) dat telefon, să fie puşi în colectivul de întreprindere în discuţie, judecaţi, şi ce vor hotărî muncitorii. Dacă vor să-i bată, să-i bată. Să-i lăsăm, întradevăr, pe oameni să-i judece şi aici care se dovedesc aşa, nu pot rămâne în întreprinderile respective”. Vezi stenograma şedinţei CPEx din 30 martie 1977, în ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 42/1977, ff. 1-5.

La ordinele lui Ceauşescu, in ziua urmatoare Securitatea l-a arestat pe Goma, apoi i-a obligat pe semnatari să retracteze şi pe alţii sa renunte a mai semna. Metodele folosite, conform indicaţiilor primite, au fost atât persuasive, cât şi represive. Dintr-un document al DSS din 12 martie 1978 rezulta că din cei 430 de care au interesati sa semneze, 170 au dat declaratii ca-si retrag sprijinul, unii chiar atacandu-l pe Goma, 184 au fost lasati emigreze.

După 1977, Securitatea a fost reorganizată cu ajutorul tehnicii de vârf în domeniul calculatoarelor, importată din Statele Unite la începutul anilor 1970, ceea ce a dus la o mult mai bună cooperare la nivelul întregii ţări pentru a preveni coagularea unor proteste colective. (RFCPADCR, pag 368).

 

5.5.2.      Radu Negrescu-Suțu si grupul “Canal 77”

In 1977 Radu Negrescu- Suțu, semneaza apelul lui Paul Goma și, împreună cu Ioan Marinescu, Dan Iosif Niță, Raymond Păunescu și Nicolae Windisch, un protest împotriva nerespectării drepturilor omului în România (Grupul Canal 1977). Este arestat și condamnat la un an de muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În urma grevei foamei declarată public la 23 august 1977 și ținută efectiv timp de aproape o săptămână în condiții de torturi fizice și psihice din partea Securității și în urma intervenției organizației Amnesty International și a președintelui Statelor Unite ale Americii, Jimmy Carter, este eliberat și expulzat din țară la sfârșitul aceluiași an. In interviul de la Radio România Internaţional, pe 16 octombrie 2008, sub titlul “REGASIREA DEMNITATII DE OM, fostul disident declara: 

“... împreună cu alţi patru tineri, am întocmit, semnat şi înaintat Conferinţei ONU de la Belgrad, Preşedintelui şi Congresului SUA şi Opiniei publice internaţionale un protest împotriva nerespectării Drepturilor omului în România ceauşistă...:

 - drepturile omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire

- dreptul oricărui cetăţean de a nu trebui să sufere din cauza opiniilor sale

- dreptul la libera circulaţie a cetăţenilor, condiţie impusă ţărilor care vor să beneficieze de clauza naţiunii cele mai favorizate etc...

A venit dela Ploieşti să ne întâlnească şi să ne susţină Vasile Paraschiv, cel internat în spitalele psihiatrice, şi am avut doi semnatari, pe Dragoş Neamţu şi pe ing. Vasile Constantinescu, condamnaţi şi ei la Canal.  Ulterior, după exemplul nostru, s’au mai format alte două grupuri în Bucureşti, alcătuite din băieţi ceva mai tineri decât noi, dar la fel de determinaţi, pe care i-am întâlnit şi sfătuit cum să procedeze, condamnaţi şi ei la muncă forţată în Balta Brăilei... Protestul nostru a apărut în presa occidentală... şi a fost imediat difuzat de Radio Europa Liberă. A doua zi eram cu toţii arestaţi şi imediat condamnaţi la un an de muncă forţată la Canal, în urma ordinelor venite direct de la Ceauşescu... Prin intermediul Securităţii, Justiţia română a executat ordinul, dezonorându-se încă o dată ca instituţie, cu ajutorul unor magistraţi obedienţi ca judecătorul Liviu Giurgiu şi procurorul Victor Zeicescu, care ne-au condamnat în cadrul unui proces de tip stalinist, cu uşile închise, în baza legii 25/1976, pentru parazitism social, deşi eram cu toţii salariaţi... nu am avut dreptul la un apărător legal, aşa că am fost condamnaţi expeditiv în doar cinci minute. Cei cinci semnatari ai protestului eram : Ion Marinescu, Radu Negrescu, Dan Niţă, Raymond Păunescu şi Nicolae Windisch, astăzi cu toţii decedaţi, cu excepţia mea, ultimul supravieţuitor al acestui grup.  

Refuzând să muncim pe şantier, condiţiile noastre se degradau simţitor datorită bătăii punitive zilnice din componenţa meniului nesfârşitelor anchete. Oricum eram noi bătuţi în permanenţă, dar acum eram bătuţi în plus şi pentru că refuzam să muncim, neacceptând sentinţa condamnării. Aşa că, ajunşi la capătul răbdărilor şi nemaiîntrezărind nicio schimbare a situaţiei noastre, am decis, după aproape două luni, intrarea în greva foamei, chiar pe data de 23 August, spre a le sabota comuniştilor această dată comemorativă uzurpată. Greva am început-o la mine acasă, evadând cu toţii dela Canal cu o zi înainte, şi am ţinut-o efectiv aproape o săptămână, în detenţie, după care, epuizaţi de bătăi şi în urma cuvântului de onoare al anchetatorilor că vom fi liberaţi dacă o încetăm, ne-am oprit... nu am fost eliberaţi, anchetele şi bătăile au continuat şi coşmarul s’a mai prelungit până la sfârşitul anului când, în urma presiunilor exercitate asupra lui Ceauşescu de către Preşedintele SUA de atunci, Jimmy Carter, şi de organizaţia Amnesty International, am fost liberaţi, achitaţi şi expulzaţi pe rând din tară...

experienţa mea [a fost] de mică anvergură faţă de oameni cu peste zece ani de închisoare grea, reeducare sau deportare... Am avut permanent impresia că fiecare anchetator nutrea faţă de mine o ură personală şi vedea în mine un duşman pe care l-ar fi ucis cu plăcere în bătăi, dacă ar fi primit acest ordin, altfel nu-mi explic sălbăticia cu care eram bătuţi la anchete.

 Printre cei care m-au bătut, torturat şi umilit în demnitatea mea de om, securişti selecţionaţi dintotdeauna în funcţie de gradul de cruzime şi obedienţă de care puteau da dovadă, îmi reamintesc pe Col. Chiriac, Col. Stanciu, Col. Rădulescu, maiorul Cârnaru, Col. Matei, Col. procuror Bârcă, cu toţii din Bucureşti, şi Col. Maxim din Medgidia. Fiind mai tinerei, nu am avut ,,onoarea’’ să fim bătuţi de vreun general, ci doar de colonei, însă la fel de răi şi de bine hrăniţi. Gama supliciilor era largă, mergând dela bătaia cu picioarele în stomac în timpul grevei foamei, bătaia cu bastonul de cauciuc peste testicule, bătaia în cerc a zece contra unul până la pierderea cunoştinţei şi ajungând până la ,,accidente’’ ce puteau fi mortale pe şantier, iar presiunile psihice erau şi mai variate.                                                                                  
Mai dureros era sentimentul de a fi devenit un fel de ,,paria’’ pe care nimeni nu-l mai cunoaşte şi pe care toată lumea îl evită : rude, prieteni, cunoştinţe. În afara Mamei mele şi a unui prieten, pictorul Gheorghe Mihai, care m-a ascuns de mai multe ori la el acasă atunci când evadam, cu riscul de a avea mari neplăceri, în jurul meu se făcuse un vid dureros”.

5.5.3.      Radu Filipescu

In declaratia data in acest dosar la 25.02.2015, disidentul arata ca in 1983 a fost arestat pentru comiterea infractiunii de propaganda împotriva orânduirii socialiste, pentru ca “am conceput si  multiplicat manifeste care chemau populafia la o dernonstralie îrnpotriva conducatorului statului, la acel moment Nicolae Ceauçescu. Cercetarea a fost efectuatä de cãtre ofileri din cadrul Direcliei cercetari penale a securitalii statului…” A fost detinut la Aiud dupa condamnarea definitiva la 10 ani. În aprilie 1986, a fost pus în libertate datorita unor proteste ale unor organizatii internationale pentru drepturile omului, guverne si oameni politici. A fost rearestat în 12.12.1987, tot pentru activitati împotriva regimului comunist, respectiv a distribuit, din nou, manifeste prin care cerea populatiei sa iasa la un referendum, în sensul ca cei care susfineau regimul sa iasä pe strada Victoria Socialismului, iar cei care se opuneau regimului sä vina în Piata Sf. Vineri, unde tocmai se demolase biserica de acolo. Pânä la arestare a fost supravegheat continuu, la vedere si chiar la intimidare. De data asa “ofiterul de securitate a fost dur, ancheta a început cu violenta fizica, lovituri cu pumnul, cu bastonul. Eu am recunoscut de la început redactarea si difuzarea manifestelor, dar nemullumirea anchetatorului a fost aceea ca o scrisoare pe care eu o adresasem procurorului sef al capitalei prin care îl întrebam dacã referedumul pe care eu îl propunearn era legal sau nu, a fost cititä la postul de radio Europa Liberä. Îi interesa si circuitul scrisorii care ajunsese la postul de radio amintit.“ Bataile nu au incetat decat cind vestea arestarii lui a ajuns in presa internalionalá. În dimineala zilei de 22.12.1989, a fost arestat din nou, dimineala la orele 06.30 si dus la Direclia cercetäri penale, am în jurul prânzului când a fost pus în liberate”.  Pentru mai multe detalii despre disidenta si represiunea impotriva lui Radu Filipescu, vezi Jogging cu Securitatea. Rezistenţa tânărului Radu Filipescu, Bucureşti, EdituraUniversal Dalsi, 1998, pp. 106-144.         

 

5.5.4.      Gabriel Andreescu

Din declaratia data in acest dosal la 18.02.2015, rezulta ca datorita contactelor cu Institutul German, prin care anunta occidentul despre incalcarile drepturilor omului sub Ceausescu a fost urmärit si în final arestat de securitate pentru infractiuni considerate împotriva statului in decembrie 1987. Printre informaliile transmise în exterior, vorbise si despre GHEORGHE URSU. In 1988 a fost eliberat in urma unui decret de amnistie, dar in realitate datorita presiunilor internationale. I s-a impus domiciliu fortat la Buzau. În decembrie 1989 era cercetat în stare de libertate pentru infracliunea de trädare prin transmitere de secrete, art. 157 alin.2 din vechiul Cod penal, de catre Direclia a VI-a a Securitatii Statului. “Obiectivele anchetatorilor, în ceea ce ma priveste, erau acelea de a mä determina sä retractez cele spuse în materialele mele acuzaloare la regim si sä comunic numele persoanelor care m-au ajutat sä le elaborez, transmit sau care le cunosteau… În dimineala de 22 decembrie 1989 am fost arestat de cätre ofiteri de securitate veniti de la Bucureçti la Buzäu si reîncarcerat în acelasi arest. În aceeasi zi, am fost pus în libertate, respectiv dupä momentul plecárii lui Ceauçescu cu elicopterul din Bucuresti”. Gabriel Andreescu a fost împiedicat mereu să participe la conferinte din Occident la care era invitat, drept pentru care a facut si greva foamei. Vezi si Spre o filozofie a dizidenţei, Bucureşti, Editura Litera, 1992, pp. 155-197. Pentru textele disidente ale lui Andreescu vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 6, File Dissidents: Gabriel Andreescu.

 

5.5.5.      Mihai Botez

Mihai Botez (vezi RFCPADCR pag 371), este cel care încă din 1977, a încercat împreună cu Vlad Georgescu să înfiinţeze, după modelul polonez, o universitate clandestină în Bucureşti. Deşi constant urmărit şi hărţuit de Securitate din acel moment, el s-a impus ca un critic constant al regimului. Mihai Botez a beneficiat şi de susţinerea soţiei sale, Mariana Celac, cea care a trimis în străinătate planurile de sistematizare a Bucureştiului pentru a sensibiliza opinia publică occidentală în legătură cu distrugerea patrimoniului istoric şi cultural. O scurtă biografie a lui Mihai Botez se poate găsi în cartea sa Intelectualii din Europa de Est, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, pp. 8-10. De asemenea, scrisorile trimise prietenului său Vlad Georgescu şi citite la Radio Europa Liberă au fost publicate recent. Vezi Scrisori către Vlad Georgescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003. Texte ale sale au fost publicate înainte de 1989 şi în străinătate. Vezi Mihai Botez, L’Eurocommunisme vu de loin, în „L’Alternative”, nr. 3, pp, 17-18. Vezi şi scrisorile lui deschise către CC al PCR în OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 5, File Dissidents: Mihai Botez.

 

5.5.6.      Vlad Georgescu 

A fost unul dintre cei mai cunoscuţi foşti directori ai secţiei române a Europei Libere RFCPADCR pag 371), a fost arestat cu o zi înaintea lui Paul Goma, pe motiv că întreţinea legături cu ambasadorul Statelor Unite. Cu această ocazie, Ceauşescu s-a înfuriat serios pe Securitate pentru că nu a reuşit să-l împiedice să-şi depună la ambasadă dosarul pentru o bursă la Woodrow Wilson Center din Washington. „De altfel, acesta este un măgar, aşa de ultima speţă şi eu le-am dat aprobare să-l aresteze, dar cu întârziere, după ce a depus documentele, cu întârziere (sic!), la ambasada americană. De ce trebuia să staţi să depună documentele. Avem din acest punct de vedere nişte carenţe foarte serioase în activitatea organelor de securitate”. Vezi stenograma şedintei CPEx din 30 martie 1977, ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 42/1977, f. 2. Faptul că era cunoscut de americani, l-a salvat pe Vlad Georgescu, care a fost în final eliberat şi lăsat să plece în Statele Unite. Din acest citat rezulta clar modul de lucru al dictatorului si securitatii in privinta represiunii sistematice impotriva tuturor disidentilor. Ulterior, ca director al sectiei romane a Europei Libere, Vlad Georgescu a fost amenintat de agenti ai securitatii si a murit in conditii suspecte, ca urmare a unui cancer galopant. (Vezi mai jos sectiunea referitoare la represiunea impotriva Europei Libere).

 

5.5.7.      Dorin Tudoran

Dorin Tudoran a fost, după momentul Goma, primul scriitor român care a decis, în 1982, să facă publică atitudinea sa critică faţă de regimul comunist, evoluând rapid de la o critică limitată la domeniul literar la un atac la adresa sistemului însuşi (vezi RFCPADCR pag 371). O selectie din cele 18 volume ale dosarului sau de securitate a fost publicata in Eu, fiul lor – Dosar de Securitate la Editura Polirom (2011). Deşi, oficial (menţionează Radu Ioanid in prefata) “lui Dorin Tudoran i s-a deschis dosar de urmărire informativă în 1982, cele 9852 de file recuperate din dosarul său de Securitate indică faptul că era urmărit informativ încă din anul 1976, când apare şi prima transcriere a unei convorbiri telefonice”. I s-a interzis sa publice, a fost hartuit, urmarit, amenintat permanent, supus practic unui regim de tortura psihica. Ca examplu, printre multe altele: a primit ameninţări pe hîrtii bătute la maşină, fără plic, semnate „Opinia publică”. Pe una din acestea scria: „Vezi că avem şi noi lacuri de acumulare. Unde-ţi place? La Bicaz sau la Vidraru?” Ameninţarea era semnată „fratele tău POPIELUSKO” (p. 424). Securitatea a reuşit să facă un calvar din viaţa lui Dorin Tudoran care, la rândul său, a ridiculizat şi supus la grele cazne o poliţie politică ale cărei puncte vulnerabile le-a scanat migălos şi le-a ţintit cu precizia unui lunetist de elită (vezi Eseul Un mare disident: Dorin Tudoran de Radu Călin Cristea, in Romania Literara nr. 2, 2011). A fost impins de autorităţi să emigreze în 1985, devenind unul dintre extrem de activii susţinători din emigraţie ai disidenţilor din ţară prin intermediul postului Vocea Americii. În plus, merită o menţiune specială textul său Frig sau frică? Asupra condiţiei intelectualului român de astăzi, publicat iniţial în „L’Alternative”, nr. 29, septembrie-octombrie 1984, şi nr. 30, noiembrie-decembrie 1984, care reprezintă o excelentă analiză a cauzelor pentru care au existat atât de puţini intelectuali disidenţi în România. Vezi şi Kakistocraţia, pp. 31-76. Vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 9, File Dissidents: Dorin Tudoran.

 

5.5.8.      Dan Petrescu si Grupul de la Iasi

Dan Petrescu a făcut parte dintr-un grup din jurul revistelor studențești din Iași. Erau supravegheați de Securitate din cauza frecventării unor lectori francezi. Începînd din 1988, ca urmare a atitudinii deschis anticomuniste și anticeaușiste, după ce a trimis Europei libere o scrisoare de protest împotriva modului în care erau anchetați și tratați scriitorii români, a fost concediat din postul de bibliotecar la B.C.U. "M. Eminescu" Iași, iar în octombrie 1989 a intrat în greva foamei și arest la domiciliu. A fost supravegheat tot mai drastic și fățiș de Securitate, alături de Tereza Culianu-Petrescu, Luca Pițu, Liviu Antonesei, Alexandru Călinescu, Mihai Dinu Gheorghiu, Dan Alexe, Dorin Spineanu, Emil Brumaru și soția acestuia Tamara Brumaru și alții.  Majoritatea celor din grup au fost urmăriți, percheziționați și tracasați de Securitate. În anul 2006 Sorin Antohi, inițial unul dintre membrii acestui grup, a recunoscut că a dat note informative la Securitate despre prietenii săi, într-o scrisoare deschisă trimisă ziarului Cotidianul. Toate textele critice ale lui Dan Petrescu sunt cuprinse în ultima ediţie română a dialogului său cu Liviu Cangeopol. Dialogul ca atare a fost publicat prima dată de Vladimir Tismăneanu în „Agora”, revista de cultură alternativă la a cărei apariţie a contribuit ca redactor. Vezi „Agora”, vol. 3, nr. 1, februarie 1990, pp. 45-258. Pentru ediţia română cea mai completă, vezi Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o ţară ocupată, Bucureşti, Editura Nemira, 2000. Vezi şi OSA/ RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 6, File Dissidents: Dan Petrescu.

 

5.5.9.      Liviu Cangeopol

Un interviu cu Liviu Cangeopol apărea la 5 aprilie 1988 în Libération, interviu difuzat o zi mai târziu la Europa Libera.  Două săptămâni mai târziu a început sa fie urmărit și reținut de Securitate în nenumărate rânduri.                      

 

5.5.10.  Doina Cornea si fiul ei, Leontin Iuhas

Doina Cornea a fost una dintre personalităţile disidente cu activitate de lungă durată, începută încă din 1982, cu o primă scrisoare trimisă la Europa Liberă. Preocupată la început doar de declinul educaţiei sub comunism, critica ei, inspirată de morala creştină şi tradiţiile intelectuale interbelice, s-a radicalizat după greva muncitorilor de la Braşov din 1987. Până la căderea regimului, a fost una dintre vocile critice cele mai radicale, autoare a unui text ce propunea un amplu program de reforme, capabilă să atragă

solidaritatea altora în critica pe care a lansat-o faţă de aberantul program de sistematizare. Textele ei au fost publicate în „La Nouvelle Alternative”, „L’Autre Europe”, „Le Monde”. De asemenea, ea apare şi în filmul din 1988 al jurnalistului belgian Jose Dubié, intitulat „Dezastrul roşu”, care a fost difuzat de aproape toate televiziunile din Vest, producând un val de simpatie fără precedent pentru România datorită imaginilor atât de neobişnuite pentru occidentali, pe care numai cei mai bătrâni le puteau asocia cu experienţa războiului. Doina Cornea a fost destituită de la universitate și supusă unor anchete, interogatorii, bătăi, amenințări. Urmărirea ei politică a fost coordonată de colonelul de securitate Alexandru Pereș. Împreună cu fiul ei, Leontin Iuhas, a răspândit 160 de manifeste de solidaritate cu muncitorii din Brașov răsculați la 15 noiembrie 1987, ambii fiind arestați pentru 5 săptămâni (noiembrie-decembrie 1987). În septembrie 1988, printr-o scrisoare deschisă adresată papei Ioan Paul al II-lea, scrisoare difuzată de Radio Europa Liberă, a solicitat împreună cu alți cinci intelectuali clujeni scoaterea Bisericii Române Unite cu Roma din ilegalitate (vezi Cristian Vasile, Între Vatican și Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, București 2004, pag. 310). A fost urmărită permanent până la 21 decembrie 1989. A participat la revolutia de la Cluj din 21 decembrie 1989, infruntind gloanțele “teroristilor”.  A se vedea antologia textelor trimise de Doina Cornea la Radio Europa Liberă în Scrisori deschise şi alte texte, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991. Pentru comentarii privind impactul Doinei Cornea ca figură disidentă, transmise de Radio Europa Liberă, vezi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 7, File Dissidents: Doina Cornea; si interviul sau de la BBC Romania, 30 mai 2007.
                                                                                                  

5.5.11.  Mircea Dinescu

Ieşirea lui Mircea Dinescu în disidenţă (vezi RFCPADCR pag 373), este importantă şi pentru că a coincis cu momentul în care numărul intelectualilor critici a crescut brusc. Mai mult, el a fost cel care a atras pentru prima dată solidaritatea de breaslă a altor colegi. În această ultima perioadă, imediat premergătoare colapsului sistemului, au apărut câteva încercări de formulare a unor proteste colective, unele interceptate şi anihilate de Securitate. Multe dintre scrisorile lui Mircea Dinescu au fost publicate iniţial în „Libération”. Pentru scrisorile deschise ale lui Mircea Dinescu vezi şi OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 7, File Dissidents: Mircea Dinescu. Dupa un interviu dat la Moscova in care a comentat in termeni pozitivi reformele lui Gorbaciov, a incercat sa redacteze o scrisoare de protest impreuna cu alti trei intelectuali (Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Alexandru Paelologu), apoi a scris propriul sau protest. A fost imediat arestat la domiciu, hartuit, urmarit. Nici un prieten nu mai avea voie sa-l viziteze, trei echipe de cite sase securisti ii pichetau domiciliul. Primea, ca si Doinea Cornea, scrisori anonime de amenintare si, de facto, tortura psihica, scrisori care semanau a ferparuri anuntindu-i moartea. Toti prietenii lui erau de asemenea urmariti.  (vezi Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate. Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, London, Hurst & Company, 1995, 282-284 şi 291-292.

 

5.5.12.  Represiunea impotriva Grupului de Actiune Banat si a lui Wiliam Totok

Au facut parte: Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner, Ernest Wichner. William Totok declara într-un interviu, în august 2002, că Aktionsgruppe Banat s-a constituit în anul 1972 ca o grupare a unor tineri autori care, în mod programatic, încercau să creeze o literatură neconvențională, angajată în sensul adevărat al cuvântului… Atitudinea politică a grupului nu a fost una principial anti-comunistă, ci doar critică față de socialismul real-existent”. Acțiunile represive contra Grupului de Acțiune Banat au fost inițiate ca urmare a unei sesizări care informa că ... cîțiva tineri români de naționalitate germană dintr-un oraș transilvănean, cu preocupări literare, s-au izolat de cenaclul literar din localitate, înființînd pe cont propriu un cerc de lectură, fără aprobarea organelor competente. ... Există indicii că printre lucrările prezentate se găseau și poezii și proză cu caracter ostil, denigrator la adresa realităților din România socialistă. Acțiunile erau coordonate de la centru de căpitanul de Securitate Constantin Chișu de la Direcția I - Informații Interne. În octombrie 1975, dupa o întâlnire a grupului de la Timișoara, o patrulă de grăniceri i-a oprit și i-a legitimat, apoi au fost opriți din nou, inclusiv cu un foc de trasor în aer. Au fost cu toții dați jos din mașini și urcați într-o dubă, cu care au fost duși la pichetul din Jimbolia, unde au fost ținuți toată noaptea cu fața spre perete, fără a avea voie să vorbească. Dimineața au fost interogați la Jimbolia și au fost întrebați de ce au vrut să treacă granița. De aici au fost duși la Timișoara, la sediul Securității. Au fost percheziționați la pielea goală, li s-au luat curerelele și șireturile. Au fost despărțiți, câte doi într-o celulă. Au fost duși la Procuratură, unde au fost ținuți o săptămână, fiind interogați în fiecare zi. Tema interogatoriilor se schimba. De la tentativa de trecere ilegală a frontierei s-a mers la interogatorii despre literatură, despre textele publicate. După o săptămână, li s-a dat drumul, dar au continuat presiunile asupra lor, inclusiv ascultarea telefoanelor.

În toamna lui 1975, Wagner, Totok și Ortinau, împreună cu susținătorul lor cel mai activ, criticul Gerhardt Csejka, sunt arestati și interogați cu privire la programul și la presupusele intenții „conspiraționiste“ ale grupului. La scurt timp, Totok a fost reținut din nou și închis aproape nouă luni de zile. La ieșirea sa din închisoare, la sfârșitul lunii iunie 1976, grupul nu mai exista ca atare.

Ca urmare, organele locale i-au constrâns în anul 1975 sa desfiinteze cenaclul Aktionsgruppe. Doar patru din cei nouă membrii fondatori mai sunt astăzi activi ca scriitori. Unii dintre ei, ca și autorii tineri nemembrii ai cenaclului Aktionsgruppe Helmuth Frauendorfer, Roland Kirsch, Herta Müller, Horst Samson und Werner Söllner au trecut la cenaclul „Adam-Müller-Guttenbrunn“, (fost cenaclul literar „Nikolaus Lenau“), care a funcționat în Timișoara între 1968 și 1989. Alții s-au retras complet din activități literare. Între menbrii fondatori ai cenaclului Adam-Müller-Guttenbrunn s-au numărat, Nikolaus Berwanger, Franz Liebhard, Ludwig Schwarz, Hans Kehrer și Eduard Schneider. După 1984 situația autorilor a devenit din ce în ce mai neplăcuta. Ca urmare cei rămași în țară au depus actele pentru plecare defintivă în R.F.G., cu consecințele aplicate atunci tuturori cetățeni români cu cereri de emigrare: pierderea locului de muncă, pierderea dreptului de publicare în țară. Ei au emigrat între 1985-1987 în R.F.G. din cauza climatului de presiune și a cenzurii la care erau supuși. Horst Samson a fost percheziționat și urmărit intens de Securitate, datorită manuscrisului cu titlul "Proiect pentru exterminarea intelectuală", în care Totok și-a descris experiența celor 9 luni de detenție. Poetul român Andrei Bodiu, citindu-și după Revoluția română din 1989 dosarul de Securitate, a aflat cu uimire că a fost urmărit de Securitate pentru simplul fapt că, fiind student la Facultatea de Litere din Timișoara, a stat câteva ore de vorbă cu William Totok. Pentru un tablou detaliat si bine documentat in arhivele CNSAS a represiunii impotriva grupului si a lui Totok, vezi volumul sau “Constrangerea memoriei. Insemanri, documente, amintiri”. Polirom, 2001.

 

5.5.13.  Aurel State          

Aurel State (un fost prizonier de razboi in Gulag si apoi detinut politic in Romania pina in 1964) a scris o carte de memorii  pe care a trimis-o in occident. In martie 1983 securitatea a aflat şi l-a anchetat si torturat şi pe el, şi pe Florin Fonea (fratele poetului George Fonea), pentru a obtine manuscrisul lui şi al poeziilor lui George Fonea. La Paris, Remus Radina a făcut un apel intitulat „Jos mâinile de pe Aurel State“, pe care l-a adresat forurilor internaţionale, presei şi radiourilor din străinătate, care l-au difuzat. Insa torturile au continuat pana cand Aurel State a fost ucis in bataie, iar Florin Fonea a fost internat în stare gravă în spital, fara a putea fi salvat. Ulterior, cartea lui Aurel State (“Drumul Crucii”) a fost publicata. (vezi Povestea lui Aurel State, supravieţuitorul din Gulag ucis de securiştii lui Ceauşescu , Adevarul, 6 iunie 2016, si marturia Ileanei Mălăncioiu “O delaţiune postdecembristă” in Romania Literara nr. 41 din 2005, bazata pe dosarul ei de securitate.

5.5.14.  Iulius Filip

Clujeanul Iulius Filip (56 de ani) a fost arestat in iunie 1981. Fost maistru militar la o unitate din Floresti, Filip a intrat in vizorul Securitatii dupa ce a trimis scrisori critice conducerii PCR, precum si sindicatului polonez "Solidaritatea", prin care voia sa devina membru al acelei miscari. Filip a fost dat afara din armata. Tribunalul Militar Cluj  l-a condamnat, in februarie 1982, la opt ani de inchisoare pentru propaganda impotriva oranduirii socialiste. Conform marturiei sale reprodusa in Curierul National la 12.12.2003:

"M-au trimis la Rahova si m-au bagat intr-o celula cu criminali condamnati la moarte... M-au declarat «bolnav psihic» si m-au transferat la Aiud. Aici m-au bagat singur intr-o celula de trei metri pe 1,5 metri. Fara pat si asternuturi. Patul era coborat doar noaptea. 540 de zile am stat cu lanturi la maini si picioare",

Intre 05,00 si 22,00, detinutul era obligat sa stea in picioare, in caz contrar, fiind batut la sange. Sectia in care a stat inchis la Aiud era denumita "Exterminare". "Am ajuns la 39 de kilograme. Eram o stafie", afirma Filip. O interventie la un congres de la Madrid, in care oficialii romani au fost intrebati de situatia detinutilor politici din Romania, l-a determinat pe Nicolae Ceausescu sa le reduca acestora pedeapsa cu o treime. Astfel ca in 1987, dupa cinci ani si jumatate de temnita, Iulius Filip a fost eliberat, insa Securitatea a continuat sa-l urmareasca, i-au pus microfoane in apartament, dupa cum reiese din dosarul sau de Securitate. A fost fortat sa plece din Cluj. Dupa ce a fost eliberat, nici o intreprindere din judet n-a mai vrut sa-l mai angajeze. In gara Petrosani a fost arestat. "M-au dus in biroul Securitatii si mi-au spus clar: «N-avem nevoie de tine aici! Avem destule probleme cu minerii nostri, nu ne mai trebuiesti si tu!»". Din studiul dosarului sau de securitate dupa anul 2001 rezulta ca din blocul unde locuia, doar o familie din zece nu a dat note informative la Securitate.

 

5.5.15.  Dan Deşliu

Poetul a fost urmarit inca din 1962 pentru “conceptii dusmanoase” (vezi analiza Ioanei Diaconescu a dosarului sau de urmarire informativa Scriitori în arhiva CNSAS: Un destin tragic: DAN DEŞLIU in Romania Literara nr. 28 din 2011), avind zeci de informatori care dadeau note scrise in legatura cu fiecare miscare a sa. A fost arestat la do­miciliu pentru că i-a scris o scrisoare critică lui Ceauşescu, la începutul anului 1989,

5.5.16.  Eva Gymesi

Asistentă la Facultatea de Literatură din Cluj, ares­tată în iunie 1989, chestionată vreme de trei zile şi pusă apoi sub urmărire permanentă pentru atitudine contestatara.

5.5.17.  Nicu Stăncescu

Inginer bucureştean arestat la 2 iulie 1989, arestat de mai multe ori şi înainte de acestă dată pentru scrisori de protest trimise la Europa Libera.

Cazurile de mai sus au fost documentate de Amnesty International, la Arhiva Open Society (Budapesta), Institutul de Cercetare al Radio Europa Liberă, secţia română.

                                                  

5.5.18.  Membrii sindicatului „Libertatea”

Infiinţat în luna mai 1988 de către şapte foşti deţinuţi de la Aiud, printre care disidentul Radu Filipescu, Gheorghe Năstăsescu (cel care fusese arestat pentru că răspândise manifeste în Bucureşti) şi Iulius Filip (muncitorul care trimisese o scrisoare de solidarizare cu „Solidaritatea” poloneză) redactează o scrisoare către Conferinţa General-Europeană de la Viena, în care, semnând „Sindicatul Libertatea“, cer drepturi şi libertăţi pentru cetăţenii României, dar şi eliberarea celorlalţi deţinuţi politici. Sunt toti urmariti in continuare si hartuiti în permanenţă de Securitate.

 

5.5.19.  Reprimarea sindicatului liber Zarnesti

Grup din care faceau parte studentii de la Facultatea de Mecanică Mihai Torjo, Marin Brâncoveanu şi Marian Lupoi, impreuna cu Victor Şerban, Monica Şerban – soţia, Ioan Voicu – coleg de muncă cu Victor Şerban. In 1987 s-au solidarizat la protestele manifestanţilor braşoveni din ziua de 15 Noiembrie. In iunie 1988, trei dintre ei au semnat şi scrisoarea de protest împotriva sistematizării satelor a Doinei Cornea. Toti au fost ridicaţi de Securitate, pentru redactarea unui „înscris cu conţinut necorespunzător”, au fost anchetaţi, exmatriculaţi din facultate şi apoi deportaţi.

 

5.5.20.  Grupul Victor Totu

Trei tineri din satul Băleni-Sârbi, jud. Dâmboviţa, venind spre casă în seara zilei de 22 august 1983 au şters de pe şosea textul activiştilor de partid: „Trăiască 23 august!” şi au scris cu var „Jos Ceauşescu”. Condamnările cu inchisoarea au fost : Victor Totu – 7 ani, Gheorghe Pavel – 6 ani, Florea Vlăsceanu – 6 ani.

 

5.5.21.  Constantin Purcaru si Ion Ilie

Ion Ilie era economist, director de intreprindere. Amândoi din Piteşti, în aceeaşi perioadă, în 1982 şi 1983, dar independent unul de celălalt, au răspândit manifeste în tot oraşul. Au fost condamnaţi la 7, respectiv 6 ani de închisoare.

 

5.5.22.  Gheorghe Gherghina şi Ionel Nicolae

Au răspândit în 1978, printr-o fantă făcută în podeaua automobilului lor, manifeste de solidaritate cu sindicatul lui Paul Goma. În 1982, in urma unei anchete legate de alte fapte, Securitatea a aflat de la fiul lui Ion Nicolae despre acţiunea celor doi. Au fost condamnaţi la 6 ani, respectiv 7 ani de închisoare.

 

5.5.23.  Marin Iancu

Colonel de miliţie, a scris o scrisoare pe care a vrut să o trimită de Europa Liberă. Cel căruia dorea să îi ceară să ducă scrisoarea în străinătate era informator al Securităţii şi l-a trădat. Marin Iancu a fost arestat şi condamnat la 8 ani de închisoare. (Vezi si cartea Un politist isi rupe catusile, de Ion Tarlea si Marin Iancu, Ed. Calypso Bucuresti 1996).

 

5.5.24.  Grupul lui Barabas Francisc

Impreună cu prietena lui, Márton Piroska, şi cu Barabas János au răspândit în Miercurea Ciuc, într-o noapte, cu ajutorul bicicletelor, manifeste pe care scria „Jos Ceauşescu, Jos Cizmarul”. Au fost în cele din urmă descoperiţi, arestaţi şi condamnaţi la 7, 5 şi 6 ani.

                                                

5.5.25.  Borbely Ernö, Buzas Laszlo şi Biro Katalin

Au vrut să facă nişte tipărituri contestatare şi au fost arestaţi şi condamnaţi la 7, 6 şi 5 ani închisoare.

                                 

5.5.26.  Ion Bugan

In Tecuci şi-a montat pe maşină un tablou al lui Ceauşescu sub care scria „Jos Ceauşescu, Jos Călăul”, a plecat din Piaţa Unirii şi în dreptul străzii Lipscani a fost blocat de echipaje ale miliţiei, arestat şi condamnat la 10 ani de închisoare.

 

5.5.27.  Arpad Viski

Actor din Sfântu-Gheorghe, a fost condamnat la 6 ani de închisoare pentru faptul că a vorbit şi comentat în mod repetat, la cozi, sărăcia, mizeria şi conducerea aberantă a lui Ceauşescu. În mod foarte suspect, posibil pentru că nu îşi ţinea gura, după eliberarea din anul 1984, a fost găsit spânzurat într-o pădure de lângă Sfântu-Gheorghe.

 

5.5.28.  Gheorghe Năstăsescu

Maistru constructor din Iaşi, a venit în Bucureşti în februarie 1983, s-a suit pe o schelă de pe str. Lipscani şi a aruncat mai multe manifeste şi a vorbit lumii care s-a adunat despre mizeria la care s-a ajuns din cauza lui Ceauşescu. A fost coborât de agenţii apăruţi imediat, arestat şi condamnat la 9 ani închisoare.

 

5.5.29.  Nicolae Liţoiu şi Gheorghe Manu

Au primit condamnări de 15 şi 8 ani pentru că au pus petarde la „Casa albă” a partidului din Ploieşti şi au aruncat manifeste de pe terasa magazinului Omnia.

Vezi, pentru cazurile de mai sus,  Herma Köpernik Kennel, Jogging cu Securitatea. Rezistenţa tânărului Radu Filipescu, Bucureşti, Universal Dalsi, 1998, Vladimir Socor, Three Romanians Reported to Have Endorsed Joint Dissident Statement, în „Romanian Situation Report”, nr. 6, noiembrie 1986, OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/3/Box 18, File Opposition 1987.

 

5.5.30.   Represiunea prin cenzura

Asa cum aminteste RFCPADCR (pag 504), in martie 1982 e retrasă de la vânzare revista Tribuna, din cauza unor poezii semnate de Ileana Mălăncioiu (aflata şi în volumul Linia vieţii, care a fost întors din tipografie şi cenzurat în trei etape succesive). Şeful secţiei de poezie, Victor Felea, a fost schimbat din funcţie, iar autoarea a intrat în atenţia Securităţii. Numele Ileanei Mălăncioiu fusese interzis la Radioteleviziune, dupa cum declara scriitoarea in articolul “O delatiune post-decembrista” din Romania literara nr. 41, 2005, “pentru aproape două decenii, în urma unui comentariu făcut în şedinţa redacţiei ,Cultural" a Televiziunii, în care lucram, cu privire la aplicarea tezelor din 1971 ale lui Ceauşescu. Apoi s-a ajuns la volumul de versuri Urcarea muntelui, din 1985, care fusese retras din librării”

La sfârşitul anului 1985 Ana Blandiana a publicat un grupaj de poezii cu caracter subversiv în revista Amfiteatru. Câţiva redactori au fost penalizaţi, redactorul-şef (Stelian Moţiu) a fost mutat la altă redacţie, iar autoarea a pierdut dreptul la semnătură. Ana Blandiana va recidiva în 1988, când, într-o carte „nevinovată” pentru copii, introduce ca personaj (în poezia O vedetă de pe strada mea) pe motanul Arpagic, în care toată lumea – forurile deopotrivă – a văzut pe dictator. Autoarei i se interzice sine die dreptul la semnătură, iar cărţile ei sunt scoase din biblioteci.

Numărul 4-5-6 /1985 al revistei Secolul 20 a fost blocat în tipografie din pricina reproducerii unui tablou de Horia Bernea şi a mai multor poze color socotite a avea un caracter religios. Din aceeaşi revistă, atent supravegheată de-a lungul timpului de organe, vor fi eliminate numeroase texte, inclusiv grupajul consacrat lui Boris Pasternak (în aprilie 1989).

În 1982 şi 1983, prin câteva decizii ale Consiliului Culturii, sunt scoase din biblioteci toate lucrările despre yoga şi alte numeroase cărţi semnate de peste 30 de scriitori.

După ce devenise cunoscută prin tipărirea unui număr mare de texte inedite sau uitate, colecţia Restituiri a Editurii Dacia, coordonată de istoricul literar Mircea Zaciu, este desfiinţată în 1985, an în care i se interzice dreptul de a publica scriitoarei Herta Müller (nevoită apoi să emigreze).  

Numărul 2/1989 al revistei Viaţa românească va fi topit, întrucât făcuse loc unui fragment din Jurnalul de idei al lui Constantin Noica, unor referiri la eseistica lui Cioran şi unor pagini dintr-un roman de Ana Blandiana.  

Retrase sau topite au fost volumul lui Ion Negoiţescu Lampa lui Aladin şi romanul Balanţa de Ion Băieşu (pentru felul cum era interpretat procesul colectivizării). Teatrele şi studioul de filme, casa de discuri, filarmonicele şi operele şi-au desfăşurat activitatea sub un control politic riguros. Dramaturgii au fost clasificaţi în „absolut interzişi”, „interzişi parţial” şi „neinterzişi” (dar pentru care exista recomandarea de a nu fi jucaţi sau de a fi jucaţi rar şi la ore imposibile). Vizionate succesiv de echipe de „tovarăşi cu munci de răspundere”, piesele ajungeau de nerecunoscut. Scenariile de film erau discutate şi negociate luni şi ani la rând, iar rezultatele erau adesea dezamăgitoare din pricina numărului foarte mare de cedări şi de compromisuri. Au fost interzise filmele Carnaval şi De ce trag clopotele, Mitică? (Lucian Pintilie), Faleze de nisip (Dan Piţa), Sezonul pescăruşilor (N. Opriţescu), Iacob, iar altele au fost oprite până la acceptarea modificărilor.

Pe măsură ce ne apropiem de anul Revoluţiei şi atmosfera politică se deteriorează, iniţiativele instituţiilor mascate ale cenzurii sporesc, preschimbând cultura română într-un tărâm al absurdului: nu se mai publică nimic din ceea ce ar putea deveni subiect interpretabil; creşte numărul sintagmelor tabu (socotite drept aluzive la adresa cuplului prezidenţial); cuvinte precum „întuneric”, „frig”, „foame”, „moş”, „babă”, „moarte”, „cruce”, „preot”, „frică”, „portocale”, „banane”, „cafea” dispar din programele de televiziune şi din cărţile de versuri etc. Ce e mai grav este faptul că omniprezenţa cenzurii şi felul drastic în care s-a aplicat ea au generat două fenomene cu consecinţe serioase asupra creaţiei artistice. Pe de o parte, a apărut tentaţia autocenzurării, fenomen care a viciat conştiinţele şi a făcut ca artiştii înzestraţi cu talent să renunţe (pentru a se vedea publicaţi) la sinceritatea absolută. Creatorii de artă şi de literatură din această perioadă de reîndoctrinare ideologică şi de înăsprire a climatului cultural nu au avut de suferit numai din pricina acestor interdicţii de publicare şi a acestor forme aberante de cenzură. Ceauşescu nu a acţionat numai în sens interdictiv, încercând să stăvilească dorinţa de normalitate şi de libertate a creatorilor. El a pus mare preţ pe capacitatea propagandei de a schimba, prin iluzii optice, faţa lumii. Va exploata, fără preget şi cu mare abilitate, disponibilităţile – ce păreau încă mari – ale mitului patriei primejduite şi ale mitului complotului malefic (care putea fi al străinilor, dar şi al intelectualilor „rupţi de popor”, vânduţi) de care s-a servit până la capătul domniei şi ori de câte ori a fost nevoie, ca de o mască de oxigen.

 

5.6.      Represiunea impotriva Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR) 

SLOMR s-a constituit in 1979; o declaraţie de constituire a fost transmisă repetat de Europa Liberă în perioada 3-5 martie. Declaraţia constitutivă a SLOMR a fost publicată în „Roumanie. Crise et répression”, pp. 20-22. Scopul sau era de a oferi un sprijin muncitorilor, si in general cetatenilor impotriva abuzurilor sistemului comunist.  O cronologie a lansării şi represiunii contra SLOMR a fost publicată în „L’Alternative”, nr. 2, ianuarie/februarie 1980, pp. 45-46. Iata mărturia din 1982 a unui muncitor din Cluj, fost membru al SLOMR din Cluj: „Noi avem un handicap teribil în lupta contra regimului Ceauşescu: noi nu suntem organizaţi la nivel naţional. Atâta timp cât nu vom fi în măsură să organizăm mişcări de protest în care întreaga ţară deodată, atâta timp cât intelectualii şi studenţii nu se raliază luptei muncitorilor, noi nu reprezentăm o ameninţare pentru regim.” In două luni la SLOMR au aderat câteva sute de personae, respectiv până la reprimare. 1487 de membri al unui un sindicat al muncitorilor, ţăranilor şi militarilor format la Târgu-Mureş inca din 1978 au aderat în bloc la SLOMR, prin Virgil Chender, un frezor din Sighişoara.

SLOMR a fost reprimat in scurt timp si dur de autorităţile comuniste si Securitate. La 10 martie iniţiatorii, economistul Gheorghe Braşoveanu şi medicul Ionel Cană, precum şi preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, au fost arestati.  Virgil Chender a dispărut fără urmă după ce a fost arestat. Vezi datele strânse de Comitetul francez pentru apărarea drepturilor omului în România, publicate în „Roumanie. Crise et répression”, pp. 19-20 comparativ cu datele luate din ACNSAS de Oana Ionel şi Dragoş Marcu, pentru secţiunea Vasile Paraschiv şi „Securitatea lui din volumul Vasile Paraschiv - Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, Iaşi, Editura Polirom, 2005, pp. 368. Vasile Paraschiv a citit textul declaraţiei de constituire a SLOMR într-o şedinţă, dar fost împiedicat să se solidarizeze cu SLOMR, fiind arestat, bătut groaznic, apoi sechestrat la domiciliu cu telefoanele întrerupte. Totusi,  din 10 martie până la ultimul comunicat al SLOMR din 19 aprilie, după fiecare val de arestări au existat si alti purtători de cuvânt (I. Popovici, A. Nagy, G. Stancu, N. Dascălu, M. Vlad, A. Comşa, R. S. Ghiţă), transmitind către Europa Liberă noile liste de aderenţi şi incercind protejeze pe cei arestati prin foruri internaţionale ca Amnesty International. Represiunea semnatarilor a fost dură: urmărire, izolare la domiciliu, diverse presiuni inclusiv asupra familiilor, bătăi, internări în spitale psihiatrice şi condamnări la închisoare pentru diverse pretexte. Unele au invocat, pentru a reduce impactul politic international, ca si in cazul lui GHEORGHE URSU, motive de drept comun (parasitism). Cană şi Braşoveanu au fost condamnaţi, împreună cu Calciu-Dumitreasa pentru “complot” împotriva ordinii socialiste. Conform sentinţei Tribunalului Militar Bucureşti nr. 35 din 4 mai 1979 ei au primit şapte, respectiv cinci ani şi jumătate de închisoare. Vezi Oana Ionel, Dragoş Marcu, (coordonatori), Vasile Paraschiv – Lupta mea pentru sindicate libere în România., pp. 368-369.

 

5.7.      Reprimarea sistematica a oricaror alte miscari muncitoresti contestatare 

Cu toate aceste miscari care contestau politica sa, Ceauşescu a continuat programul economic dezastruos pentru ţara, cu atat mai evident în anii 1980. Intreaga populaţie a fost afectata. Plata accelerate si integrala a datoriei externe a dus la lipsuri alimentare şi energetice unice în Europa in acei ani. Alte greve, mai mici decit cea din Valea Jiului dar mai dese, au avut loc în in toata acea perioada. La Europa Liberă s-au primit date despre greve în august 1980 în Bucureşti, din cauza măririi normelor si condiţiilor de lucru inacceptabile, inclusiv patru zile de manifestaţii la uzina „23 August”. Ceauşescu a fost din nou chemat de grevişti la faţa locului. În 1981 au fost greve la în Bucureşti şi la complexele petrochimice de la Ploieşti şi Piteşti. (vezi „Roumanie. Crise et répression”; Informaţii despre aceste greve se pot gasi in arhivele Europei Libere, si sint sintetizate în Dragoş Petrescu, A threat from below?, p. 167, in Arbeiter in Staatssozialismus, Bohlau). In 1981, penuria de alimente i-a facut pe manifestanţii oficiale de la Timişoara de 23 august, sa strige „Ceauşescu-pâine” în loc de „Ceauşescu-PCR”. 

Pe fondul măsurilor draconice de restrictionare a aprovizionarii cu alimente si pedepsire a comertului privat, pe 19 octombrie 1981 a avut loc un protest de amploare al minerilor din oraşul Motru.. Vezi Gheorghe Gorun, Rezistenţa la communism. Motru ‘981, Cluj, Editura Clusium, 2005, pp. 56-57. Lucrarea se bazează pe numeroase mărturii orale. Minerii din Roşiuţa si Leurda au refuzat să-şi ridice noile raţii “rationale” şi să intre în schimb. Greva s-a extins si la minele din Lupoaia şi Horăşti. Greviştii s-au deplasat dinspre exploatările miniere la sediul Comitetului Orăşenesc de Partid din Motru si au încearcat să ocupe clădirea, alatrui de locuitori ai orasului. La mina Roşiuţa s-a scandat, printre altele, şi „Jos

Ceauşescu!” şi „Jos dictatorul!”. Trupele de miliţie, armată şi securitate au intervenit in forta, cu focuri trase în aer şi tunuri cu apă. Represiunea împotriva capilor grevei a fost imediata. Nouă persoane au fost condamnate la închisoare între 6 şi 8 ani. 

În 1983 noi greve au loc ca urmare a decretului privind acordul global, care legaliza penalizările financiare pentru neindeplinirea planului pe întreaga economie: la unele mine din Maramureş (Baia Borşa, Gura Baia, Toroioaga, „16 mai”, Burloaia, Măgura, „1 mai”), si la Uzina de Autocamioane „Steagul Roşu” din Braşov (vezi „L’Alternative”, nr. 26, martie-aprilie 1984, p. 39). Alte revolte locale au avut loc, asa cum rezulta din arhivele Europei Libere, la Timişoara (februarie 1985), Arad (august 1986), Cluj şi Turda (noiembrie 1986), şi la Uzilele Nicolina din Iaşi (februarie 1986), unde peste 1000 de muncitori au intrat în grevă (Dragoş Petrescu, A threat from below?, pp. 167-168). In multe din aceste cazuri, dupa promisiuni de rezolvare a unora din revendicari si reluarea lucrului, capii revoltelor erau arestati, anchetati, intimidati sau deportati. (Vladimir Socor, RFE Situation Report/2, 19, Dragoş Petrescu, A threat from below?, p. 167).

 

5.8.      Reprimarea revoltei de la Brasov, noiembrie 1987

Pe fundalul nemultumirii generalizate a populaţiei cu condiţiile de viata, si a “crizei structurale a regimului comunist”, la Braşov a avut loc o revolta de amploare, care a demonstrat si occidentului situatia populatiei

tarii, “chinuită de frig, foame şi frică” (RFCPADCR, pag 355). Revolta a izbucnit la Uzina „Steagul Roşu” pe 15 noiembrie, dupa ce se comunicase că salariile le vor fi diminuate cu 30%. Grupul initial de două sute de muncitori s-a transformat in mii de oameni. Vezi declaratiile participantilor in Romulus Rusan (coord.), O zi de toamnă, cândva… 15 noiembrie 1987, Braşov, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2004. Ajunsa în faţa Comitetului Judeţean de Partid, multimea a strigat „Jos Ceauşescu!” şi „Jos dictatura!”. Protestatarii au intrat în sediu si au distrus publicaţii ale PCR. Un participant, Marius Boieriu spune ca: „ au fost câteva mii de kilograme de propaganda comunistă arse acolo în faţa Comitetului Judeţean din Braşov”. Populaţia oraşului s-a alăturat curind muncitoritorilor. Reprimarea revoltei a început în aceeasi zi, prin trupele USLA, cu gaze lacrimogene şi tunuri cu apă. Ulterior un numar de cel putin 62 de muncitori au fost arestati, anchetati sub tortura, amenintati cu moartea si deportaţi.  (Dennis Deletant, Romania under communist rule, 2nd rev. ed., Bucharest, Civic Academy Foundation, 2006, p.199; Marius Oprea si Stajerel Olaru, Ziua care nu se uita – 15 noiembrie 1987, Brasov, Ed Polirom 2002). Multi dintre muncitorii contestatari au fost adusi in aresturile Directiilor de Cercetari Penale a Securitatii si a Militiei din Bucuresti, si au fost anchetati sub pretexte de drept comun si batuti salbatic tot de ofiteri ai Directiilor respective ca si GHEORGHE URSU. Se pot regasi marturii ale victimelor in cartea citata mai sus (Ziua care nu se uita).

 

5.8.1.      Marturiile victimelor de la Brasov: metode de tortură fizică şi psihică staliniste, sistematice si generalizate 

Dupa cum se poate vedea din marturiile victimelor de la Brasov, majoritatea metodelor de tortură fizică şi psihică utilizate asupra celor arestaţi şi anchetaţi pentru a fi participat la revolta din 15 noiembrie 1987 nu diferă de metodele Securităţii staliniste (vezi M. Oprea, Banalitatea răului, p. 332-353).

De mentionat ca autorii cartii Ziua care nu se uita, 15 noiembrie 1987 (Mariu Oprea si Stajerel Olaru, fosti cercetatori la IICCMER) sunt in posesia casetele inregistrate cu marturiile victimelor, pe care le-ar putea pune le dispozitia instantei daca se vadesc a fi necesare.

 

Danut Iacob (pag 20)

“A inceput sa se strige ‘Jos Ceausescu!’. Ne blocasem. Se striga in sfarsit ‘Jos Ceausescu!’, ‘Jos Comunismul!’, si ‘Jos Dictatura!’. Dupa care am reinceput sa cintam ‘Desteapta-te, Romane!’ , iar de la intersectia “3 alimentari”, cum ii spuneam noi, si pana la sediul partidului, o distanta cam de un kilomentru, s-a strigat ‘‘Libertate!’, ‘Jos Ceausescu!’, ‘Ajunge nu mai vrem sa fim mintiti!’”
 

Un fost ofiter de securitate (pag. 22)

 “Grupurile de persoane aflate in strada au dat for steagurilor, portretelor si lozincilor, au strigat lozinci anticomuniste si au mazgalit peretii celor doua sedii cu inscriptii asa-zis ostile: ‘Jos Ceausescu!’, ‘Jos comunismul!’, ‘Vrem libertate si paine!’, si altele asemanatoare. (Un sfert de veac de Securitate, Transilania Expres, Brasov 2002, pag. 264-266).

 

Marius Nicolescu (pag. 25)

 “Am aruncat tabloul lui Ceausescu de pe cladire… vroiam sa-i dau foc… Avand la mine o bricheta am dat toata lumea la o parte, am dat flacara la maxim, pentru ca e cam greu sa aprinzi o panza vopsita in ulei, si pina la urma, a luat foc. In momentul in care am fost arestat si anchetat mi-au pus in fata o poza cu mine si tabloul aflat in cadere. Dupa care, in multime, dandu-i foc. Aveau probe indubitabile, nu mai puteam sa neg faptul ca participasem la revolta”.  

(Cel mai cunoscut tablou distrus era unul imens, de circa 3X5 metri, ulei pe panza, care pavoaza fatada Comitetului Judetean PCR la sarbatorile oficiale. El a fost desprins si aruncat in strada de muncitorii Gheorghe Duduc, ajutat de fiul sau Radu, si de Marian Ricu. Nicolaescu a iesit cu tabloul pe geamul primariei si l-a aruncat).

 

Aurel Hoszu (pag. 33)

 “In momentul in care am intrat in sediu, pe casa scarilor, m-au luat si m-au izbit de zid… Din momentul acela au inceput bataile. Mi-au spart si arcada… I-am vazut pe Ricu Marian si fostul ministru de Interne Postelnicu, care il lovea pe acesta, dar cit era de mic si de indesat, reusise sa-l doboare la pamint pe Marian… Am fost legat cu lanturi de miini si cu bile la picioare… Aveam o bila uriasa intre picioare prinsa cu un lant lung. Cind am ajuns in Bucuresti trebuia sa salt lantul si sa merg aplecat si cu pasi mici”.

                        

Gheorghe Banciu (pag. 63)

 “Unul dintre ei a dat ordin sa se aduca niste catuse pentru a fi cit mai bine imobilizat si batut pentru ca sint ‘rau’… Dupa ce am fost prins cu mina in perete… am fost batut si la talpi, incit nu mai puteam de durere… Prima masa am primit-o luni seara, dupa mai bine de 24 de ore de arrest. O lingura de orez si o cana de ceai neindulcit.”

 

Ioan Dan (pag. 64)

“Aproximativ 10 minute ma bateau la talpi asezat in genunchi pe un scaun, dupa care ma bateau la palme. Primele 30 de lovituri le-am simtit, dupa care nu mai eram in stare sa simt nimic. Si continuam sa dau declaratii far sa schimb nimic… Aveau un stil aparte de a ma lovi. Imi luau declaratii si mi-o citeau stind in capatul celalalt de masa. In felul acesta eram nevoit sa ma intend pentru a semna hirtia. Celalalt anchetator, aflat in partea cealalta a mesei, in momentul cind vroiam sa semnez, ma lovea in rinichi cu bastoul, atat de tare incit am cazut si in acel moment, cred ca era vreo 4 dimineata, le-am spus ca nu mai vorbesc cu nimeni pina nu vine cineva de la procuratura… Si am fost dus la Procuratura… procurorul mi-a spus sa scriu o declaratie… Anchetatorul meu… ma batuse atat de rau la picioare, incat dupa o noapte si o zi de ancheta n-am mai putut sa merg pe jos timp de doua saptamini.”

 

Mihai Macovei (pag. 66)

 “La uzina eram sub presiune psihica, mai ales pentru ca veneau de la Partid sau sefii de sectie si ne amentintau ca vom fi impuscati. Personal activistul de pe sectie…: ma criminalule, tu meriti sa te-mpuste! Lasa, o sa vedeti voi!’… M-au ridicat pe 18 dimineata si am fost batut o noapte intreaga, pina pe 19. Am fost arestat circa doua saptamini. In pauza de bataie trebuia sa scriu declaratiile… Am trecut prin miinile a numerosi anchetatori, veneau cam cinci in fiecare zi. Problema lor era ca nu vroiam sa recunosc… au scos o fotografie de grup… spunindu-mi ca persoanele din fotografie, colegi de munca cu mine, au recunoscut deja... am continuat sa neg faptul ca am spart si distrus mobilierul de la consiliul judetean. ‘Acum daca tot ai recunoscut ca ai intrat, scrie si tu ca ai spart un geam!’ imi spuneau. ‘Dar de ce sa recunosc daca nu am spart?’. La un moment dat bataile au fost intrerupte datorita unei infectii pe care o aveam la o masea… asa ca am fost considerat norocos.”

 

Iosif Farkas (pag. 66)

“… cand am fost scos din celula, era in jurul orei 11 noaptea si dus cu catusele la maini… pe scari. Acolo am fost dat in prmire unui capian Radoi… Acesta m-a batut o noapte intreaga fara sa ma puna sa declar nimic in scris. Nu vroia decat o declatie verbala prin care sa confirm ca am participat la demonstratie, ca am spart usa Consiliului Judetean de Partid, si ca l-am lovit pe primarul Calancea. O noapte intreaga am fost batut si nu am putut sa recunosc nimic, pentru ca pur si simplu nu era adevarat ceea ce imi cerea sa recunosc. M-am batut cu bastonul a maini, la palme, pina dimineata, cred ca in jur de ora 5. La final, mi-a promis ca a doua seara, daca nu scriu exact ceea ce vroia el, o sa ma bata in continuare… A doua zia am fost transferat la Bucuresti cu un ARO in care se aflau si alti colegi de ai mei, si ei erau arestati, legati cu catuse la maini. La Bucuresti … chiar din prima seara am fost dus la ancheta care a durat toata noaptea si unde am fost din nou batut cu bastonul de lt. maj. Iordache, care vroia acelasi lucru: sa declar ca am spart usa Consiliului Judetea, si ca l-am lovit pe primarul Calancea. Dupa cateva zile am inceput sa fiu scos la ancheta numai noaptea… Vroiau sa schimb din nou sintagma, dar de aceasta data cu ‘elemente huliganice’. Aici vroiau sa ajunga. Sa declaram in scris ca santem huligani. Elemente huliganice s-au adunat, s-au grupat, s-au deplasat in oras, si-au provocat tulburari si distrugeri. In toate declaratiile ma puneau sa scriu ‘am distrus’, dar nu le-am distrus, le-am rasturnat…’. Nu, ei simplificau totul pentru a ne judeca exact pentru asta, pentru huliganism, nu pentru protest politic si social… Ce motive aveam, din moment ce Partidul ne-a asigurat un loc de munca, locuinta, si toate conditiile? Era atata vorbarie goala! Eu stateam la un camin cu familie, cu sotia si copilul meu, intr-o singura camera cu bucatarie si toaleta comnua. Si nu eram singurul, erau zeci de familii care aveau cate doi sau trei copii in caminul nostru. Acestea erau minunatele conditii despre care mi se povestea in ancheta”.

 

Vasile Badin (pag. 70)

“Mi-a fost frica, ingrozitor de frica in momentul cand am fost arestat. Mi-a fost frica pentru ca stiam ca securistii sunt fara scrupule, iar noi nu mai speram ca vom apuca o viata normal atat pentru noi cat si pentru copiii nostril. Imi aduc aminte ca povesteam intre noi sau auzeam de la unul sau de la altul ce se intampla cu colegii nostril. Ne intrebam daca mai aveam vreo sansa sa scapam. Luni auzisem ca a fost arestat nu stiu care coleg, marti ca l-au ridicat pe un altul, miercuri ca au mai disparut cativa. Deja nu-I mai vedeam. Eram speriat, constientizam ce se poate intampla. Venise Ion Radu si ne-a spus: ‘Pentru voi, secretarul general al partidului a cerut pedeapsa capitala’… Era o alta atmosfera, nu ne mai lasau sa stam de vorba, iar daca ne vedeau adunati cate doi-trei in sectie, ne luau imediat la intrebari. Apoi, eram chemat la o saptamana sau doua la militia. Veneau la usa si-mi spuneau ‘Unde-ai fost ieri, ca uite a luat ceva foc in Sacele’. Tot timpul eram tinuti sub presiune. De exemplu, am vrut sa plecam la niste rude. Cand am ajuns la Cilibia… imediat am fost vizitat de seful de post care m-a intrebat: ‘Cate zile stai, Vasile?’.

 

Gheorghe Oprisan (pag. 72)

“Eram acuzat fara sa fiu vinovat… A fost un cosmar, sigur ca da, mai ales pentru ca am fost urmarit tot timpul. Imi era frica si sa merg pe strada”.

 

Marius Nicolaescu (pag. 73)

“Eram intr-o colivie – nu aveam unde sa fug de sistem si de Securitate. Colivia asta se numea Romania. Oriunde as fi fugit in tara asta, puteam fi aresta si dus intr-o celula la Militie... Bataia a inceput imediat. N-au stat mult la discutie. Am fost dus intr-o celula cu inca patru muncitori si un tip arestat pentru trafic cu aur, dar care era acolo pentru a obtine informatii despre noi... In prima faza am fost anchetat de un ofiter din Brasov, dupa aceea au adus ofiteri de securitate in alte judete. Dupa trei zile de ancheta, timp in care am fost batut asa cum nu m-a batut nimeni vreodata, n-am reusit sa mai ascund nimic... Noi o numim ancheta acum, dar n-a fost ancheta. A fost un fel de rezbunare a sistemului impotriva noastra. Pe vremea aceea, la Militie, in orice birou... la inaltimea de un metru, se afla in zid un piron prins in beton, cu un belciug la capat, de care erau legati infractorii cu ajutorul catuselor. Ca in evul mediu... Ofiteru a luat un scaun, l-a pus cu spatarul la perete, si mi-a zis ‘Ia urca-te tu in genunchi pe scaun si stai cu fata la perete!’. M-am urcat si nu i-a convenit. A mai pus doua tomuri din cuvantarile lui Ceausescu pe scaun si m-a pus sa ma urc din nou. De ce? La inaltimea la care eram nu-i convenea pentru ca nu avea acces liber la rinichiul meu.  Si in felul acesta putea sa ma loveasca cum trebuie. Apoi ma puneau sa stau cite o carte de un kilogram in fiecare mana, cu bratele intinse si dupa un sfert de ora nu mai stiam ce se intampla cu mine. Daca imi coboram mainile sub nivelul liniei de pe perete, incepeau sa ma loveasca cu bastoul tot in rinichi, locul cel mai sensibil, si fara sa lase urme. Nu-mi rupeau mainile, nu ma invineteau, pentru ca trebuia sa atat bine in poza... [La Bucuresti] ne-au transporta cu o duba inchisa plina de arestati cu catuse la maini si la picioare. Aici se simtea ca e  cu totul alta Militie, mult mai dura, mult mai militaroasa... In celule stateam cu detinuti de drept comun... Am fost anchetat de un singur maior, si primele trei zile nu ne lasau sa dormim. Eram anchetat numai noaptea. Lipsa somnului a fost singurul element de tortura... ‘Pai pentru ce-ai facut tu ce pedeapsa sa existe?’ Au inceput sa fie redirectionate toate declaratiile. Trebuia sa fim legati de Codul Penal, la distrugerea de bunuri, vandalism si huliganism. Brusc nu ne-a mai intrebat nimeni de Ceausescu, de comunism, de nimic... 

(pag 74): “Am fost anchetat si declaratiile mi-au fost smulse prin tortura, batai, ancheta prelungita pana la 20 de ore pe zi... Am fost condamnat la doi ani cu suspendarea pedepsei, si deportat in municipiul Botosani... Trebuia sa anunt plecarile la Brasov. Am fost dat in grija comandantului, col. Diamandescu Corneliu, actualul adjunct al Ministrului de Interne, si a lt. col Calistru.”

 

Gabriela Chivu (pag 75)

“... ori nu intelegeau ce-am scris, ori ca am avut greseli de ortografie, moment in care eram luata de par si injurata. Vorbeau ingrozitor de urat... Ne chemau aproape in fiecare zi.”

Costica Bahneareanu (pag. 76)

“Eram anchetat de la 9 sera pana dimineata la 5. Mi-au cerut sa declar acelasi lucru. Sa le spun cum am intrat in cladire si am distrus birourile. ‘Eu nu pot sa declar asa ceva, pentru ca nu am facut’.  Am continuat sa scriu acelasi lucru... Eram intr-un autobuz, cu securistul langa mina, care-mi spunea: ‘La proces nu trebuie sa spui decat: Regret faptele pe care le-am facut. Atat. Nu spui nimic altceva’....

 

Dumitru Broasca (pag 76)

“De cum am coborat din duba am cazat ... intr-un WC. Au intrat doi subofiteri si ne-au umplut capetele de pumni... A fost adus si un minor... Numele minorul era Dan Ordace. Acesta a fost intr-adevar eliberat... dar marturiile sale, care imi declara in 1990, au fost obtinute sub tortura – au fost (ca si in cazul altor retinuti, asupra carora nu se putuse proba participarea la distrugere) folosite la intocmirea actului de acuzare, minorul anchetat fiind citat ca martor in rechizitoriul Procuraturii (o practica de altfel cu totul in afara legii).”

 

Vasile Anghel (pag 78)

“Pe data de 16 noiembrie a venit in uzina un colonel de Securitate care mi-a tinut un discurs in care imi explica cum niste huligani au devastat Primaria si Consiliul judetean de partid si ma intreba daca nu stiu pe cineva dintre muncitorii care au fost acolo... Am observat 4 persoane necunoscute care asteptau pe cineva, probabil pe mine... M-au identificat si mi-au spus ca nu-mi voi mai vedea copilul, care avea 4 saptamani, niciodata. M-au introdus intr-o masina si continuau sa ma intrebe daca am fost la demonstratie... Stateam inghesuiti ca niste animalele si legati cate doi cu catusele. La urcarea in masina ni s-a spus clar: ori mergem in padure la Sinaia, ori la Balta Alba sa ne execute... Pe mine m-a anchetat cpt. Erhan, cel putin asa a declarat ca-l cheama. A fost foarte dur cu mine. ‘Aici o sa povestesi si despre tata pe care ai supt-o la ma-ta!’ si mi-a aplicat o lovitura peste urechea dreapta si un pumn in stomac rapid, fara sa-mi dau seama, incat atunci am lesinat pentru prima data in viata mea.... Am inceput sa scriu declaratii pana la 5 dimineata... Am intrat pe mainile unui colonel de securitate din Botosani, pe nume Francu... Am primit un alt anchetator, un lt. maj. care s-a recomandat cu numele de Rosu. Avea un altfel de baston in mana, si se arata nemultumit de faptul ca nu declarasem ce trebuia sa declar.... M-a lovit cu podul palmei. Ne prezentam la seful securitatii, la generalul Postelnicu [de fapt, din 3 oct. 1987, acesta era ministru de Interne, nn]. Inainte de a ajunge in biroul lui ne-a pus pe fiecare sa semnam un angajament ca Partidul a inteles situatia noastra, ca sintem tineri, la prima abatere, si daca se intimpla sa ne intoarcem la Brasov si sa nu mai lucram la aceeasi intreprindere, sa semnam sa suntem de acord, ca acceptam si n-avem de obiectat. Bineinteles, luand in calcul posibilitatea unei executii sau a unor ani grei de puscarie, lucrul in alta intreprindere a fost ceva de dorit pentru fiecare. Am semnat declaratie. Ulterior am constatat ca ne-am semnat condamnarea la deportare in tara... In ceea ce ne priveste... a fost o revolta, o revolta a nemultumirilor, impotriva a ceea ce a insemnat surubul stans pana la maxim, o revolta impotriva lui Ceausescu si bineinteles a sistemului comunist. Nu inteleg nici acum de ce unii oameni care actualmente sunt cu functii destul de inalte – continua sa fie anchetatori, procurori, generali, deputati, - ne-au putut considera atunci huligani”.

 

Iuliana Biro (pag 83)

“... ma asteptau acolo organele de militie si nici nu m-au lasat sa intru in casa pentru a-mi lua ramas bun de la familie. Dimineata m-au dus la militia din Brasov, m-au batut, m-au pus sa dau tot felul de declaratii, iar dupa-amiaza am fost bagata intr-o duba... Zilele de ancheta din Bucuresti sint de neiertat si de neuitat. Nu pot sa uit toata viata bestialitatea, vorbele... mai ales o anchetatoare care m-a torturat. Ma bateau in talpa si in mijloc. Ce cuvinte jignitoare ne-a adresat, mai ales pentru ca sunt maghiara... ‘curva unguroaica’. Au avut un comportament de nedescris oamenii astia.... si trauma si spaima si frica... in cele 11 zile petrecute acolo am slabit 10 kilograme. Cand m-am intors acasa, nimeni nu m-a recunoscut, nici familie, nici colegii de la munca. Si acum simt ca sunt distrusa complet: mereu iau medicamente, am dureri, nervii imi sunt la pamant. Am fost internata vreo trei luni la psihiatrie, si inca sunt distrusa complet...” “Crunt, ziua si noaptea, cu bastul de cauciuc, 10 zile de nopti si chin, am fost nemincati, chinuiti, nedormiti, declaratii dupa declaratii... am fost tratata in mod bestial, cu cele mai josnice cuvinte (‘afurisita’ si ‘curva unguroaica’)... Pentru mine, faptul ca dupa eliberare, dupa 1989 n-am putut sa-i dam in judecata care s-au purtat atat de urat cu noi e o mare durere... Am asteptat cu speranta ziua in care acesti oameni vor intrebati si pusi sa raspunda la intrebari. Pana atunci, ei traiesc si merg pe drum cu fruntea sus, cred ca au uitat tot ce-au facut si e pacat, pentru ca au suferit niste oameni nevinovati, tineri, oameni in varsta, femei cu copii, cu familii. Si imi pare rau din cauza asta“.

 

Danut Iacob (pag. 85)

 “[un fost coleg mi-a spus] ‘vezi ca ai fost cautat de niste securisti’... Venise un tip care ma cauta pe mine. A intrat in casa si zice: ‘trebuie sa vii la militie si sa dai o declaratie. In cartier s-a comis un viol si semnalmentele corespund cu ale tale... Mi-au dat un pumn in cap si au inceput sa ma injure.... – incercau sa ma intimideze... Am fost imbarcati intr-un ARO si trimisi la militia din Brasov. Ne-au bagat intr-un hol si in jurul meu parca era abator. Oamenii urlau ca din gura de sarpe, se auzeau strigatele lor din toate birourile, prin usile inchise... Il vazusem pe unul ca iesi invelit intr-o patura, deci se eliberase camera... Mi-a dat una in capt si a iesit afara. Apoi a intrat unul cu manecile suflecate... Cand ma lovea, la lungeam pe tot biroul lor. M-a lasat jos, intins pe birou. A intrat celalalt, care a incercat sa-mi ia prima declaratie... ‘Schimba declaratia si spune exact ce-ai facut. Te nenorocesc astia cu bataia!’... Dupa ce a citit declaratia a plecat, dar a intract celalalt, cel cu minecile suflecate, care a inceput sa ma bata din nou... Au folosit tot felul de metode in timpul anchetei. Isi lasa geaca de piele pe jos, scotea pistolul si-l punea pe masa... M-a luat si el la bataie. Eram batut si daca ma uitam la poze, eram batut si daca n-o faceam. Ma intrebau, aratand tabloul de pe perete: ‘Ba stii cine-i ala?’ ‘Ceausescu’.  ‘Ba, ala e tovarasul Ceausescu!’. Urmatoarea repriza de lovituri era asigurata. Eram pus sa stau intr-un picior, in timp ce eram supravegheat de un caine lup care state... in fata mea. Daca indrazneam sa las piciorul jos, cainele maraia, ma avertiza ca se pregateste sa ma atace... Acesta ridica receptorul, vorbeste cateva minute, si-mi zice: ‘Ia uite ba, nevasta-mea nu ma crede ca sunt la munca’. A intors telefonul catre mine, si a inceput sa ma bata, spuandu-mi sa urlu. Cand a ridicat receptorul se auzea cum femeia radea... Mi-a spus ca mama si sotia mea sunt deja arestate, si ca numai prin declaratia mea le mai puteam salva. Totul era regizat, pentru ca eu eram considerat in continuare o persoana necooperanta... M-au trimis la ‘bicicleta’, o camera rece si intunecoasa, pe a carei pereti curcea intodeauna apa. In acea camera umeda m-au dezbracat la chiloti si m-au incatusat de o veriga intr-o pozitie in care numai virfurile de la degetele de la picior mai atingeau pamantul... La un moment dat mi-am pierdut cunostinta. Din cauza durerilor, foamei si batailor, n-am mai rezistat. Dupa ce am fost scos de la ‘bicicleta’ am fost insotit de un ofiter, cred ca era colonel, pentru ca avea trei stele mari... Ma insoteau in celula, unde m-au lasat vreo jumatate de ora sa ma refac, in asa masura incat sa fiu capabil sa semnez declaratia finala, cea in care spuneam ca sunt de acord sa suport cheltuielile, sunt de acord cu orice pedeapsa pe care o voi primi, si ca voi incerca, avand in vedere tineretea mea, sa ma reabilitez si sa fiu un sprjin partidului. Era o declaratie angajament in finalul careia, culmea ironie, scriam ca nu am dat-o sub presiune sau fiind constrins... [cand am fost dus acasa] nu-mi dadeam seama cum aratam, nu avusesem posibilitatea sa ma uit in oglinda pana atunci, dar am vazut-o pe maica-mea cum striga.... Credea ca a intrat cineva strain in casa si se speriase... Tata s-a ridicat din pat si intreba ce cautam in casa, iar eu am izbucnit in plans. Nu-mi venea sa cred ca nu ma recunosc.”

 

Marius Boeriu (pag 89):

 “Am fost batut de la ora 17 in momentul arestarii pina la 12 noaptea... Ancheta din Bucuresti era mai mult o ancheta psihica, bataile erau nesemnificative. Acolo cand iti aduceau mancarea, automat iti spuneau sa te pregatesti pentru ancheta. Cand te intorceai nu mai aveai nici hrana aia, arpacasul pe care ti-l dadea... Il luau cat stateam la ancheta. O ora, doua – trei ore cat dura anchteta... Pur si simplu nu le venea sa creada ca nu a fost o revolta organizata. Ii interesa foarte mult cine este capul, relatii externe, influente vestice. Nu le venea sa creada ca a fost o miscare spontana... Anchetatorii incercau sa ma determine sa recunosc ceea nu era adevarat... Am fost la atatea presiuni fizice si psihice incat la un moment data incepusem sa cred ca e adevarat ce imi spun ei. Eram considerat unul dintre organizatorii evenimentului. Chiar Ministrul de Interne, TUDOR POSTELNICU a intrat in biroul unde eram anchetat si mi-a pus pistoul la cap, spunand ca ne impusca cu mana lui pe toti, in fata Comitetului Judetean de Partid, daca nu zic cine a organizat toata manifestatia....  [la arestare] am fost tinut pe scari vreo ora, pentru ca nu gaseau nici un birou liber... toate erau pline, erau ocupate cu colegi de-ai mei, care erau anchetati. Se auzeau tipete si urlete. Prima oara cand am avut o singura persoana in camera mi-am dat seama ca era informator al Securitatii, pentru ca tot incerca sa ma traga de limba... M-au mutat cu un criminal in camera, care taiase gatul cuiva. Cam in felul acesta incercau ei sa ma intimideze. Mi-au pus in fata un angajament pe care trebuia sa-l semnez. Prin el imi asumam responsabilitatea daunelor produse si spuneam ca accept sa plec acolo unde voi fi trimis... M-a luat intr-o serie foarte puternica de lovituri. N-am avut incotro, n-am mai rezistat, si am semnat declaratia respectiva. A urmat procesul si deportarea.”

                                                             

Aurel Hoszu (pag. 93)

“... nu mai stiai cand era zi si cand era noapte. Bastoanele de cauciuc la talpa si pe urma eram pus sa scriu declaratiile. Si eu scriam in declaratie ce facusem, mai bine zis ca vazusem. ‘Nu-i bine, alta’. Ma loveau peste palme pana nu mai puteam sa tin pixul. Ii interesa cine a condus revolta, cine era oranizatorul. ‘Ai spart candelabrul! Trebuie sa spui ca ai spart candelabrul de la judeteana!’ – Cum sa scriu domnule, cum sa scriu daca nu l-am spart?!’                                                   “.

 

Eugen Tudose (pag 94)

“Cineva a lansat zvonul ca pe serptentinele de la Predeal – Sinaia ne vor debarca si vom fi executati. Ne era teama. Totul se nastea din teama. Foloseau tot felul de metode pentru a ne intimida si a ne determina sa recunoastem ca nu mai suntem muncitori care revendica o serie intreaga de conditii umane, ci niste huligani care distrugem, spagem, dam foc. Pentru ei eram vandali.”

 

Cristian Zavelea (pag 95)

“M-au stresat mult anchetele, pe mine m-au terminat psihic. Intr-o noapte m-au scos de doua ori, imediat dupa stingere, si dupa aceea spre dimineata, spunandu-mi ca daca nu scriu, nu mai aveam timp sa ma culc. ... daca nu spuneam ce trebuie, ma loveau cu bastonul. Eram lovit la maini si picioare si vroiam neaparat sa scap de dureri. Declaram tot ce voia. Nu vroiam decat sa ma duc la culcare. Lipsa somnului ma facea sa accept orice. Cred ca daca mai dura vreo doua zile, nu stiu, poate nu mai rezistam. Declaratiile pe care le-am scris in arestul de la Bucuresti au fost date prin prisma presiunilor psihologice. Acceptam sa declar orice. Declaram toate acestea pentru a scapa de batie si pentru a prinde citeva ore de somn”.

                                                             

Cecilia Jugănaru (pag 69)

Luni am venit la serviciu şi am fost avertizată: “Cecilia, ai grijă că eşti urmărită, taie-ţi părul”. Era tovarăşul Tăbăcaru care mă urmărea, dar nu încerca niciodată să stea de vorbă cu mine. Cu alţii vorbea să afle detalii despre mine, dar cu mine nu. Miercuri 18 noiembrie, am ajuns acasă pe la ora 15.30. La ora 18, a sunat soneria: doi indivizi solizi îmi spuneau “tovarăşa Jugănaru, veniţi cu noi. Sînteţi invitată la Miliţie, să daţi o declaraţie”. Prima dată cînd am intrat într-un birou, am văzut că înăuntru se afla un tip de vreo 50 de ani. Eram îmbrăcată în salopetă. Am dat bună ziua, dar domnul m-a primit cu o palmă atît de puternică, încît acum am timpanul spart. Mi-a spus foarte pe scurt ce trebuie să fac: “Noi îţi dictăm şi tu scrii”. Am încercat să-i explic, să-l fac să înţeleagă faptul că eu scriu ceea ce am făcut, nu ce vor ei. Au început să vorbească urît, să mă înjure şi am mai primit o palmă...  În jurul orei 21, a fost adus în birou un copil. Bătut, cu palmele umflate, de abia mergea. În momentul în care a intrat, mi-au zis să mă întorc cu faţa şi l-au întrebat pe copil dacă mă recunoaşte: “N-am văzut-o pe doamna în viaţa mea”. Cred că avea vreo 15 ani. Un copil arestat cu geanta de şcoală pe umăr. “Doamnă, nu v-am văzut, dar am fost pus să declar că da, mi-au spus ce să scriu”.

După patru zile de anchetă în Braşov, am fost ridicată şi dusă la Inspectoratul General al Miliţiei din Bucureşti. Din acel moment, am rupt orice legătură cu familia. Cred că e prima dată cînd spun că am fost bătută în Bucureşti, nu am recunoscut niciodată, nici soţului, nici colegilor nu am spus cîte palme şi bastoane am putut să primesc. Eram şi gravidă şi le-am spus să nu mă mai bată. Au zis că mint şi nu mai conteneau să mă facă “tîrfă”.

In declaratia din 3 decembrie 1990: ofiterul “mi-a vorbit foarte vulgar. M-a lovit, m-a tras de păr şi mi-a vorbit foarte urît ... am fost dusă la Bucureşti în condiţii neomeneşti... anchetele durau 23 din 24 de ore”. 

În seara cînd ne-au eliberat, am fost chemaţi într-o sală mare... Erau numai persoane importante acolo: “Gata, te duci acasă, dar să  fii cuminte. Dacă scoţi o vorbă şi spui la cineva prin ceea ce ai trecut, iar vei fi arestată şi nu mai scapi. Te împuşcăm. Ori cu tine, ori fără tine, România merge înainte”.

... la serviciu. ... secretarul de partid... a început să strige: “Fugiţi, e recalcitranta, nu o băgaţi în seamă, nu staţi pe lîngă ea, evitaţi-o”. Toată lumea mă ocolea. După trei zile, am fost chemată la Personal şi am fost anunţată că mi s-a desfăcut contractul de muncă cu articolul 130 litera I, pe motiv că am părăsit locul de muncă în data de 15 noiembrie 1987. Aşa am ajuns să lucrez la Întreprinderea Mecanică. Mi s-a diminuat salariul, mi s-au tăiat drepturile de vechime, eram o nouă angajată...

Werner Sommeraurer (pag 71)

[La Bucureşti], căpitanul care mă ancheta mi-a pus pistolul în gît în faţa lui Ristea Priboi. Nici Priboi nu s-a lăsat mai prejos, m-a lovit peste palme, m-a întins pe masă şi m-a lovit peste tălpi atît de tare încît îmi crăpaseră tălpile de la pantofi... În momentul cînd am fost percheziţionat, mi-au distrus toată aparatura trîntind-o de pămînt...

Pe Ristea Priboi l-am văzut prima dată în timpul anchetelor din Bucureşti. A intrat în birou şi i-a spus anchetatorului să înceteze ancheta, pentru că “generalul” îi cere raporturile. Îmi spunea: “Fir-ai al dracului, tu vrei statut [de] politic?...”. De fapt, cele mai crunte bătăi le-am îndurat la Bucureşti, mi se închegase sîngele şi îmi era frică să nu urce cheagurile de sînge către inimă. Eram numărul 199, nu-l pot uita nici o clipă şi stăteam în camera 22... Le plăcea să te scoată la anchetă nedormit. Te duceau în celulă, credeai că ai în sfîrşit un răgaz de odihnă, dar veneau să te cheme după numai cîteva minute. Eram anchetat 24 de ore din 24, iar ei lucrau în trei schimburi... Chiar Vlad Iulian mi-a dat o palmă peste ceafă, mi-a spus că sînt fascist şi m-a întrebat “ce cauţi aici, de ce nu pleci dracului în Germania?”.

Cred că am dat vreo 60 de declaraţii în perioada asta... vedeam în ceaţă, auzeam foarte prost, nici nu mai ştiam pe ce lume mă aflu. Căpitanul Călan, la un moment dat, scosese un pistol din seif... A apăsat pe trăgaci, am auzit ţăcănitul pistolului îndreptat înspre mine şi apoi tot el a zis: “Păi ce, crezi că sîntem chiar criminali?”. “Da. L-aţi omorît pe Gheorghe Ursu şi l-aţi ars, ca să nu rămînă urme!”. “Păi de unde ştii?”. “Ascult Europa Liberă!”. Generalul Nuţă mă tot întreba de ce am ieşit în stradă. Am încercat să-i explic: trăim fără curent electric, fără mîncare, fără căldură…

In declaratie din 28 noiembrie 1990: “în urma înscenării procesului, eu am fost deportat la Tulcea”. Aici, a fost permanent controlat de colonelul Poteică, şeful Miliţiei Judeţene, colonelul Colnăr, şeful Miliţiei economice judeţene, căpitanul Bozoghevici Ioan... si “tovarăşul maior de Securitate Neacu Ioan, care nu m-a bătut, însă prin informatori m-a ţinut sub teroare psihică”.

Florin Postolachi (pag 73)

Primul meu anchetator a fost un căpitan de la Bucureşti, blond... din cauza lui am luat bătaie. La un moment dat, m-a pus să dau o declaraţie... Mi-a luat declaraţia şi a plecat să o confrunte cu cea dată de Eugen Tudose. În lipsa lui, a venit altul care a început să mă bată. ... După ce m-a bătut şi m-a tot dat cu capul de birou, a plecat. În cîteva clipe, îşi face apariţia căpitanul cel blond, care mă întreabă ce s-a întîmplat cu mine. “Păi, m-a bătut unul!” I-am zis cine şi s-a dus după el. În timp ce îl căuta, a intrat în cameră cel care era căutat, mă leagă de un belciug aflat în perete şi mă loveşte în ficat: “A, te-am bătut, f… Dumnezeii mă-tii”. A plecat, a venit celălalt, dar eu nu mai ziceam nimic. Mi-am dat seama că sînt înţeleşi. Unul pleca şi celălalt mă bătea. M-a întrebat dacă a mai venit bătăuşul şi i-am spus că nu. Mi-a spus să scriu o declaraţie care să fie conformă cu cea a lui Eugen Tudose, a plecat, iar am fost bătut de cel după care se tot ducea în lipsa lui şi pe care niciodată nu-l întîlnea. Căpitanul nu m-a lovit, dar s-a jucat tot timpul cu mine. A venit, mi-a spus că rezolvă el să fiu trimis acasă şi chiar mi-a spus “Hai, pleacă acasă!”. Cînd mă pregăteam să plec, a intrat un necunoscut cu care a vorbit, după care mi-a zis să mai stau puţin. M-am întors în cameră şi pînă dimineaţă am stat în picioare[1]. Erau vreo trei scaune, dar toate erau ocupate de oameni bătuţi violent şi erau şi în vîrstă. Toţi stăteau prăbuşiţi pe scaune.

Nu-mi dădeam seama dacă am plecat la Bucureşti dimineaţa sau nu. Drumul a fost stresant, eram legaţi la mîini cu cătuşe care îţi intrau în carne la orice mişcare bruscă a maşinii şi credeam că vom fi executaţi pe drum. Am ajuns la Bucureşti într-o stare deplorabilă. După ora 10 seara, am intrat în anchetă, la nici o jumătate de oră după ce am ajuns acolo, pînă dimineaţă la 6.00. Era a doua noapte de cînd nu dormisem. Am fost arestat luni şi n-am mai dormit pînă joi. La un moment dat, nu mai ştiu ce vorbeam, mi se închideau ochii şi nu voiam decît să dorm.

[Metoda a fost îndelung folosită de Securitate în cursul anchetelor. Pentru diverse procedee de presiune morală, vezi M. Oprea, Banalitatea răului…, p.345-353].

Am avut mai mulţi anchetatori în arestul de la Bucureşti. Era maiorul Voinea, nu se prezentase, dar scria pe dosarul lui. Alături de el au mai fost alţi patru indivizi. Cel mai mic în grad era locotenent, dar era şi cel mai rău. La prima noastră întîlnire, mi-a dat cred vreo două sute de palme, fără să-mi spună nimic. Dacă maiorul Voinea nu mi-a dat o palmă, acest locotenent mă bătea de fiecare dată cînd avea ocazia. Pentru că încercam să mă protejez, declaraţiile date la Braşov erau cam în felul următor: dacă mă întrebau despre demonstraţii, spuneam că nu am fost. Apoi, după cîte o bătaie, scriam în marginea foaiei că “am minţit”. Dacă mă întrebau despre lozinci, spuneam că nu am strigat “Jos Ceauşescu”, după care mă puneau să scriu “menţionez că am minţit”. Cînd am ajuns la maiorul Voinea, aveam vreo şapte declaraţii cu “menţionez că am minţit”. Şi mi-a zis: “Dacă mă mai minţi o dată, te bat de te rup. Scrie şi tu o declaraţie în care să mărturiseşti adevărul. Liderul, cine era cel cu cască albă?” ... am aflat că pe e [Tudose]l l-au dus într-o cameră ai cărei pereţi erau pătaţi cu sînge şi unde se auzeau tot felul de zgomote, ca şi cum ar fi fost bătut cineva, iar pe mine mă lovea de-a dreptul, aproape iraţional, acel locotenent. Cred că, în urma întrebărilor pe care ni le puneau, aplicau metode diferite. Locotenentului îi plăcea să-mi spună că sînt “o cantitate neglijabilă, fac pe tine şi nu ştie nimeni! Aici rămîi!”. Pentru că locotenentul continua să mă bată, de îmi venea să plîng, mai ales pentru că dispunea de mine cum voia el, l-am întrebat într-o zi dacă are dreptul. Dacă are dreptul să mă bată, evident, numai că el a înţeles altfel întrebarea, dacă are Facultatea de drept. Şi m-a văzut că am zîmbit. “A, eşti arogant!” şi a început din nou să mă bată.

Şi pentru că eram scos la anchetă pentru a fi privat de somn, se întîmpla să mai aţipesc în timpul discuţiilor noastre.... Omul ăsta, de exemplu, l-a bătut pe Constantin Bradu, încît i-a spart timpanul...

Constantin Bradu relata în 3 decembrie 1990 (declaraţie aflată în arhiva Asociaţiei 15 Noiembrie) “ La Bucureşti am fost anchetat de maiorul Grigoriţă Florin, de un alt colonel... care m-a bătut la palme şi la tălpi. Am mai fost anchetat de maiorul Oancea [şi nu Voinea, cum îl numeşte Postolachi], care m-a bătut, spărgîndu-mi timpanul stîng, pierzîndu-mi parţial auzul”. A fost eliberat după zece zile de anchete fără a fi condamnat, întrucît nu a participat direct la manifestaţie, ci doar la crearea stării de spirit care a declanşat-o, fiind din aceste motive denunţat de şefi şi probabil de unii colegi din secţie, informatori la Securitate. I s-a desfăcut contractul de muncă, fiind nevoit să se angajeze la Întreprinderea Poligrafică Braşov. A fost supravegheat pînă la Revoluţie de locotenetul Negrea, de lt. major Gărdan şi de plutonierul major Vîrtic Valentin.
 

Bencze Deneş (pag 76)

Am fost introdus într-o maşină şi îmi spuneau că aş fi violat o fată... A fost arestat în 16 noiembrie la locul de muncă “de către un locotenet şi alţii trei. La Miliţie am fost bătut de cei patru... După care am fost preluat de către un căpitan de la Bucureşti, care a chemat pe un alt căpitan – aşa cred – care m-a bătut [se repetă scenariul descris de Postolachi – n.n.]... La Bucureşti am fost bătut de către un anchetator în vîrstă de 50 de ani, ...şi de un alt anchetator care era brunet […]. (M. Arsene, op.cit., II, p. 96).  Într-o singură noapte de anchetă petrecută în Braşov, am fost bătut de cinci sau şase anchetatori. Pleca unul, venea un altul. La un moment dat, m-am ascuns sub un birou, pentru că m-au batut. Am primit o lovitură care m-a trimis direct într-un geam, pe care l-am spart: “A, vrei să evadezi?” Şi a continuat seria loviturilor, cu mai multă forţă.

A doua zi am fost transportat la Bucureşti. Unul dintre anchetatori care spunea că e din Buzău, mic de statură şi cu mustaţă, îmi spunea: “Domne, dacă eu zic că laptele-i negru tu, trebuie să zici că-i negru”. Şi aşa făceam. “Bă, ai fost acolo?”. “Am fost”. “Ai spart?”. “Am spart tot”. Apoi îmi spuneau că nu aşa am fost învăţat de partidul comunist, să merg la primărie şi să sparg, nu asta era morala comunistă

(Bencze a fost condamnat la 6 luni la locul de muncă şi deportarea la Tîrgovişte).

 

Constantin Cocan (pag 77)

... Se striga “Jos Ceauşescu” şi, la un moment dat, am văzut cum cineva a reuşit să desprindă tabloul lui Ceauşescu de pe clădire. Cînd a căzut, lumea a început să-l aprindă şi m-am alăturat lor, să dansez pe pînza aceea mare... La Miliţie a trebuit să dau o declaraţie, după care m-au ţinut o noapte întreagă în picioare pînă dimineaţa, dimineaţa ne-au băgat la beci şi după o noapte sau două am fost trimişi la Bucureşti. Acolo am văzut ce înseamnă bătaia. Eram lovit de fiecare dată cînd scriam o declaraţie pentru că, la finalul ei, auzeam “nu-i bine, ţine palma”. Apoi mă trimiteau jos, eram ţinut vreo 10 minute după care mă urcau din nou în birou şi povestea se repeta. În zece zile de anchetă am slăbit exact 12 kilograme şi am ajuns să urinez sînge din cauza bătăilor [Ca si GHEORGHE URSU, nn]. Nu cred că mai rezistam încă două zile.

A fost condamnat la 2 ani la locul de muncă şi deportat la Galaţi.

 

Barti Angela (pag 77)

Eu nu aveam curaj să zic nici o vorbă, aşa ţipau la mine. Nu puteam să deschid gura şi m-au pus să scriu zeci de declaraţii şi să le rescriu pentru că nu corespondeau. A venit unul şi a şi dictat cîteva rînduri: “Tu scrii ce-ţi spun eu, nu scrii ce vrei tu”. Mi-a rupt declaraţia de multe ori şi stătea în spatele meu şi se mai apleca către mine şi striga în gura mare: “Minţi. Te-am văzut că eşti în poze”. Eram pierdută. Cînd mi-au dat drumul, ţin minte că eram atît de zăpăcită încît nu mai ştiam unde-i ieşirea din sediul Miliţiei. M-am tot învîrtit şi nu vedeam uşa. Nu doresc nimănui să treacă prin asta. Eu am fost atît de traumatizată psihic încît nu puteam să realizez că se poate întîmpla aşa ceva unui om.

 

Marian Ricu (pag 78)                                                       

“Stai, mă, că-ţi dau eu numai revoluţie”. Au început să mă bată în reprize, cînd se odihnea unul, începea celălalt. Mă acuzau că am găurit tabloul lui Ceauşescu, că am luat o coadă de steag pentru că era din pînză şi nu se găurea. Îl găurisem de vreo două ori şi pe vremea aceea, să găureşti tabloul lui Ceauşescu... M-a lovit de cîteva ori şi mi l-a arătat. Poza era destul de neclară, dar bine, eu oricum nu recunoşteam. [cf. autorilor cartii, era vorba de o fotografie mult mărită, pentru a scoate chipuri din ansamblu – după metodele uzitate de cei de la unitatea de Filaj a Securităţii].

N-am recunoscut, dar ce bătaie mi-au dat! Şi cînd îţi dădea cîte una, cădeai în genunchi...  

La Miliţia din Braşov a fost bătut cu pumnii şi bastonul de lt. major Achim, ca şi de un căpitan “brunet, 40 – 45 de ani, înalt (1,80 m), solid, cred eu căpitan, din ce am auzit – m-a bătut cu pumnii, lovindu-mă de calorifer, după care m-a lovit cu piciorul”, pe tot parcursul nopţii de 15 spre 16 noiembrie 1987. Acesta l-a anchetat ulterior şi la Bucureşti, unde a primit acelaşi tratament de la o persoană de 1,70 m, ... a fost identificat de colegi ca fiind maiorul Cocean... “m-a ameninţat şi cu o scîndură de lemn, zicînd că dacă nu spun nimic, mă toacă”. Un alt anchetator, “căpitanul Neagu”, este descris ca fiind cel mai vulgar dintre toţi  (M. Arsene, op.cit., II, p.174-175).

 

Ovidiu Mocanu (pag 79)

 “A, păi voi sînteţi din Braşov! Voi sînteţi cu 15 noiembrie! Unde lucraţi?”. “La Steagu’ Roşu”. Şi au început să ne bată.

Şi ei jucau rolurile miliţianului bun şi miliţianului rău. Intra unul în cameră şi îmi spunea să stau pe un scaun: “Te ia dracu’ dacă te mişti de acolo!”. Venea altul: “Ce faci bă, stai pe scaunul şefului meu?”. Şi începeau loviturile. Ne puneau să ne alegem bastoanele cu care ne loveau. Nici nu mai ştiu ce am declarat în anchetă, pentru că nu mai ştiam ce se întîmplă cu mine. De fapt, scriam ceea ce spuneau ei, nu aveam cum să schimb nimic.

 

Aurel Burceanu (pag 81)

Aurel Buceanu a fost condamnat în 3 decembrie 1987 la 1 an şi 6 luni la locul de muncă şi deportat...  Despre ancheta la Bucureşti: “timp de două săptămîni, indiferent de zi sau noapte, eram scos din celulă şi anchetat. Purtam numărul de ordine 408. Ancheta decurgea în felul următor: aşezat pe genunchi, pe un scaun cu spătar eram bătut la palme şi la tălpi cu bastonul de cauciuc. După aceea, eram pus să dau declaraţia. Palmele nu le mai simţeam de durere şi, nemaiputînd să scriu nimic, scria anchetatorul declaraţia şi eu doar reuşeam să semnez. Această anchetă se desfăşura de 2-3 ori pe zi sau de 2-3 ori pe noapte”.

 

Gheorghe Zaharia (pag 82)

M-au băgat într-o cameră micuţă şi mi-au spus să dau declaraţie. În altă cameră era şi colegul meu. Şi ce scriam eu, scria şi colegul. Cînd vedeau că declaraţiile corespund, considerau că sîntem vorbiţi. Era unul, Ionaş, cred că era comandantul Miliţiei. Şi Ionaş venea şi dădea. Acest Ionaş m-a luat, m-a dus pe nişte scări şi pînă să dau declaraţie, m-a pus să stau cu mîinile întinse, mi-a pus două coli de hîrtie albă pe ele şi mi-a dat cu bastonul cît a putut el. Mi s-au învineţit mîinile şi mi s-au umflat palmele ca nişte pîini. Abia atunci m-a pus să scriu, dar aveam palmele umflate şi tremurau.

Cînd am ajuns la Bucureşti, în anchete, mă întrebau dacă am fost în oraş, dacă am intrat, dacă am spart şi spuneam că am fost, dar nu am intrat şi nu am spart nimic. M-au bătut cu palmele la cap, m-au pus cu genunchii pe scaun şi mă loveau la tălpi. Strigam ca din gaură de şarpe că nu am făcut nimic. Rîdeau de mine... Pînă la urmă mi-au spus să trec în declaraţie că am spart şi un geam dublu, un cuier de pus haine.

“Tot la fel ca la Braşov am fost bătut şi înjurat. Spre deosebire de ancheta de la Braşov, la Bucureşti ancheta se desfăşura noaptea, de la orele 22 la 5, bineînţeles, aceasta fiind cea mai mare tortură, de a nu te lăsa să dormi şi pe deasupra să te mai şi bată la tălpile de la picioare” (M. Arsene, op.cit., II, p.141).

 

Daniel Anghel (pag 82)

...Un locotenent care spunea că e din Botoşani, unul înalt şi blond, nu stătea la explicaţii precum maiorul, doar te bătea fără să-ţi dai seama dacă mai scapi din mîna lui. Era un tip atletic, se vedea că e un băiat bine pregătit şi bătea şi cu picioarele, suindu-se pe tine. Voia să te bată, pînă nu mai putea respira. La anchetă, frate-miu a recunoscut că a spart, eu n-aveam nimic de recunoscut. Şi pentru asta, am luat bătaie cu nemiluita. Foloseau bastoane. În celulă stăteam de vorbă cu fratele meu: “Băi, n-are rost, uite, pe mine nu mă mai bat. Eu am recunoscut ce am făcut şi au încetat să ma mai bată”. “Dom-le, dacă n-am făcut, cum să spun că am făcut?” Pînă la urmă am acceptat să “recunosc” că am spart nişte vaze de flori... După proces am ajuns acasă, aveam o pereche de blugi în care fusesem arestat. Cînd am ajuns acasă, trebuia să-mi ţin blugii cu mîna. Slăbisem, de îmi cădeau pantalonii pe mine, în două săptămîni.  

Ambii fraţi au fost condamnaţi la cîte doi la locul de muncă şi deportaţi: Daniel la Fabrica de Supape şi Bolţuri din Topoloveni – Argeş, iar Anghel la Întreprinderea de Utilaj Alimentar Slatina. Aveau 18, resppectiv 19 ani.

Autoriii cartii Ziua care nu se uita explica mecanismul deturnarii cazului politic intr-unul de drept comun, ca si in cazul GHEORGHE URSU: 

“Schimbarea de macaz” de la anchetarea protestului politic prin transformarea lui în act huliganic a fost însoţită de un şir întreg de noi bătăi în anchetă, mai ales că declaraţii smulse cu greu, privind lozincile strigate şi distrugerile însemnelor partidului trebuiau acum negate şi înlocuite cu acte de distrugere a bunurilor publice. După cum se vede din declaraţia lui Dănuţ Anghel, în cea mai mare derută au fost puşi cei care nu distruseseră nimic. Dar  ancheta trebuia finalizată în acest sens, şi rapid. Noul ei mers a fost dictat pe de o parte de inconsistenţa oricărei acuzaţii privind un presupus “complot legionar” (idee la modă, de altfel, pînă la începutul anilor ’90), dar şi de ecourile deja puternice ale revoltei, ajunse în străinătate. Astfel că “dimensiunea politică” a evenimentului trebuia camuflată sub aparenţele unor simple infracţiuni de drept comun, ale unor “acte de huliganism”. Fără îndoială că un complot extremist, legionar, cu care a venit pregătit de la Bucureşti generalul Macri ar fi fost mai confortabil şi de aceea iniţial a fost preferat realităţii, deoarece lui Ceauşescu “nu-i convenea să se recunoască faptul că manifestaţia ostilă, evenimentul negativ, cum îl denumea, a fost înfăptuit tocmai de elemente din rîndul clasei muncitoare”. Dar găselinţa nu putea fi “nici adevărată, nici verosimilă. De altfel, în mai puţin de două-trei zile, informaţiile obţinute şi cercetările efectuate au impus adevărul care era atît de evident, încît a trebuit volens-nolens să fie acceptat în cele din urmă atît de general [Macri – n.n.], cît şi de stăpînii lui de la Bucureşti. Odată stabilit şi recunoscut faptul că revolta a fost una muncitorească cu punctul de plecare în nemulţumirile provocate de viaţa de mizerie în care se zbătea imensa majoritate a populaţiei […] s-a hotărît ca cercetarea participanţilor să fie efectuată nu de Securitate, ci de către organele de Miliţie, iar capii manifestanţilor să fie acuzaţi de infracţiunile de tulburarea ordinii publice şi de distrugerea unor bunuri materiale”. (S. Airinei, op.cit, p.271).

 

Gheorghe Gyerko (pag 84)

...M-a luat mecanicul şef, era şeful nostru. Lucra la întreţinere. M-a luat de la serviciu, m-au dus la Personal să repar o uşă. Împreună cu un alt angajat care mă însoţea, de fapt, stătea în spatele meu ca un căţel. Cînd am ajuns la Personal şi am intrat pe uşă, m-au lovit cu un baston, cu un obiect dur. Nu ştiu cine m-a lovit şi cînd mi-am revenit eram deja legat la spate cu cătuşele... mi-au spus să mergem la Miliţie.

...N-am crezut că sînt în stare să suport asemenea bătaie. Am căzut şi tot nu se opreau, mă loveau şi cu picioarele. După care m-au ridicat, mi-au legat mîinile la spate în veriga din perete şi preţ de cîteva ore au continuat bătaia. Cred că leşinasem, m-am trezit că au aruncat cu apă, mi-au desfăcut mîinile şi mi-au spus “scrie”. Nu puteam să scriu, tremuram tot. ... A venit tovarăşa Cebuc, reprezentanta partidului, împreună cu cîţiva generali: “Ia să-i vedem pe ăştia care…vă ia dracu, aţi făcut Braşovul de ruşine”. Treceau pe lîngă noi şi ne scuipau. Am reuşit să slăbesc cel puţin 12-13 kg, în 7-8 zile. M-au bătut în fiecare zi şi nu mă lăsau să dorm.

În momentul cînd am plecat la Bucureşti, a început perioada în care am îndurat teroarea de pe pămînt. Anchetatorii se prezentau cu nume fictive. Pe unul îl chema Timofte, pe altul Petrache etc.... picioarele în burtă sau fărîmă scaunul pe tine. Aveai impresia că fac nişte experimente... În Bucureşti erau bătăile mai clasice. La rinichi, numai în zona rinichilor. Te legau într-o anumită poziţie şi nu te loveau cu bastonul pentru că era prea moale, ci cu picioare de scaun. Sau le plăcea să-ţi prindă degetele în uşă, pînă curgea sîngele de sub unghii…

 

Eniko, soţia lui Gheorghe Gyerko:

 “Tot calvarul familiei mele a început din data de 19 noiembrie. Din seara de 19 noiembrie, soţul meu nu a venit acasă. După cîteva zile, au venit la domiciliul meu doi ofiţeri, care m-au anunţat că soţul meu este reţinut şi că trebuie să facă sechestrul bunurilor din casă. Au făcut proces verbal şi mi-au spus că nu am voie să vînd şi să deteriorez obiectele comune, deoarece se vor licita. După două săptămîni, soţul meu a fost adus acasă de doi securişti. Era foarte slăbit şi tras la faţă. În perioada deportării, soţul meu nu avea voie să vină la Braşov. Deplasarea mea la Craiova a fost foarte greoaie, deoarece trebuia să schimb două trenuri şi călătoream noaptea, timpul era foarte scurt. După cîteva luni, n-am mai putut să mă duc la el, deoarece nu-mi permitea sarcina”

 

Aurică Geneti (pag 85)

Atunci a început bătaia în reprize... La ora 3 vine Alexandru Ionaş, fostul comandant al Poliţiei... am intrat într-o cameră unde am fost bătut...

„am suportat bătaia cu bastonul la picioare şi la mîini, am fost bătut de la ora 8,45 pînă la ora 18,30. În intervalul acesta am mai fost bătut de un cetăţean din organele de ordine... În declaraţiile pe care le-am dat la Braşov am fost supus să dau declaraţiile aşa cum le dictau ei, că am fost băut şi că am spart multe obiecte din Consiliu”.  

Conform autorilor cartii, “un lider în stare de ebrietate a unui grup de huligani puşi pe distrugeri era tot ce spera regimul să obţină în urma anchetelor, pentru a masca realitatea şi cauzele care au produs manifestaţia de la 15 noiembrie”.

“În ’90 [Ionaş] m-a chemat la dînsul, m-am dus, şi a început să-mi explice cum a fost regimul, că a fost obligat să procedeze aşa.  la o declaraţie m-a bătut generalul Nuţă. L-a pus pe un locotenent tinerel să mă bată... “Aşa se bate un infractor, stai că-ţi arăt eu”.

 

Costică Sbârn (pag 86) 

A fost condamnat la 2 ani şi 6 luni la locul de muncă. În cursul anchetelor (a fost arestat în 20 noiembrie) nu a vrut să recunoască multe dintre cele ce i se imputau. Relatează într-o declaraţie a sa că la Braşov a primit 47 de lovituri cu bastonul de cauciuc la tăpli, după care a leşinat. Revenit din leşin, şi-a menţinut însă declaraţia anterioară, cu toate bătăile la care a fost supus ulterior. La Bucureşti a fost anchetat 18-20 de ore zilnic. Acolo „cea mai puternică bătaie am luat-o în faţa generalului Mihalea de la trei persoane pe care nu aş putea să le descriu şi înainte de a mă pune faţă în faţă cu Geneti Aurică şi după, chiar personal şi generalul Mihalea m-a bătut cu o bucată de lemn rotund ca un picior de scaun pe care îl avea pe birou, după care a chemat persoana care m-a adus la dînsul, care avea grad de colonel şi s-a exprimat cam aşa: „ia-l şi du-l în Cristosu mă-sii, că îl omor degeaba, că tot nu vrea să recunoască nimic  din ceea ce a făcut. După care m-a luat acea persoană care m-a dus acolo –... care m-a sfătuit că dacă nu declar ceea ce a spus Geneti, mă duce înapoi la şefu şi mă sparge în bătăi, pînă tot am să declar” (M. Arsene, op.cit., II, p.153-154).  

 

5.8.2.      Procesul protestatarilor de la Brasov: deghizarea protestelor economice si politice impotriva regimului in cauze de drept comun

 Conform autorilor cartii (cercetatori la IICCMER): “Procesul muncitorilor a avut loc pe 3 decembrie 1988. S-a desfăşurat cu uşile închise. A fost atent monitorizat de către secretarul judeţean de partid, Petre Preoteasa şi Securitate. Pentru pregătirea lui, venise cu o zi înainte în Braşov chiar ministrul de interne Postelnicu. Deşi anterior, în numeroase şedinţe de partid se ceruse chiar pedeapsa cu moartea a participanţilor la revoltă, pentru a constitui un exemplu, 61 dintre aceştia au fost condamnaţi la pedepse cu executare la locul de muncă între 6 luni şi 3 ani. Suplimentar, s-a luat măsura îndepărtării lor din oraş şi a stabilirii domiciliului obligatoriu în alte oraşe, deşi hotărîrile cu privire la asemenea măsuri administrative fuseseră abrogate încă de la finele anilor ’50. După 1987, braşovenii au trăit într-o penurie chiar mai severă decît pînă atunci. Ceauşescu, în 1988, a sfidat protestul muncitorilor de la „Steagul Roşu” făcînd o vizită în uzină, pentru a demonstra că nu oamenii muncii s-au revoltat, ci „elementele turbulente certate cu legea şi consumatoare frecvent de băuturi alcoolice”, după cum s-a scris, la terminarea procesului, în presa de partid. Muncitori nominalizaţi de Biroul de Securitate al întreprinderii ca reprezentînd potenţiali factori de risc pentru „perturbarea” vizitei oficiale la Uzina de Autocamioane au fost închişi în secţii care nu intrau în circuitul vizitei lui Ceauşescu, iar curtea uzinei au foşti aduşi muncitori de la o altă întreprindere braşoveană şi numeroşi membri ai activului de partid din oraş, care au primit salopete cu însemnele IABv.

... Între timp, viaţa personală a celor găsiţi vinovaţi pentru “producerea evenimentului” din 15 noiembrie 1987 lua o turnură tragică şi nici un semn nu arăta că ar exista vreo şansă de revenire la normal. Soţiile condamnaţilor rămase la Braşov erau chemate deseori la Securitate sau vizitate acasă, pentru a fi convinse fie să-şi urmeze soţii acolo unde au fost trimişi, sau să divorţeze de aceştia. Erau asigurate că, pentru cei cei deportaţi, nu mai există cale de întoarcere în oraş.

 

5.8.3.      Marturii despre represiunea impotriva opozantilor de la Brasov din cadrul acestui dosar

Aceste marturii au fost date in anii 2001-2003 la Sectia Parchetelor Militare de martori care s-au aflat in arestul Militiei din Calea Rahovei atat in 1985 cat si 1987), dupa cum urmeaza:                                                                   

Martorul Cimpoieru Dumitru: “Intr-o noapte au fost adusi 3-4 manifestanti de la Brasov cu lanturi la picioare… “

 Martorul Mihai Vasile: “Cind a fost revolta muncitorilor de la Brasov, unii au fost adusi in arestul DCP. Multi dintre cei care au stat in camera cu mine erau adusi batuti din birourile de ancheta.

     Martorul Tulea Nicolae: La noi in camera au fost adusi 5 demonstranti de la Brasov si retin ca col Tudor Stanica ii intreba cine era conducatorul. Aceasta ancheta a fost facuta de Tudor Stanica cu col. Vasile de la Securitate si retin ca Stanica avea un baston de lemn cu care ii batea la picioare pe cei de la Brasov..   

     Martorul Visoiu Teodor Gh. Cosmin: “Ofiterii de securitate obisnuiau sa vine in arestul IGM si acestia ii puneau pe infractorii "killeri" din arest sa-i bata pe detinutii care erau in atentia securitatii dupa care ii anchetau si ofiterii respectivi si aceste audieri se faceau in birouri. ...cind au fost adusi de la Brasov... demonstrantii arestati acolo... au fost anchetai timp de 24 de ore continuu atit de ofiterii de militie cit si de ofiteri de securitate. Un pusti arestat in varsta de 20 de ani, slabut, mi-a spus ca a fost bagat intr-un WC din arest unde s-a tras asupra lui cu cartuse oarbe ca sa-l sperie. Aceste anchete erau coordonate de securisti si lt. col. Florea mi-a zis ca peste toti venise si un activist mare de la CC al PCR”.

 Cu privire la reacţia conducerii PCR faţă de revolta de la Braşov, vezi si Constantin Moraru, 15 noiembrie 1987 în documente de arhivă, în Romulus Rusan (ed.), Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003, pp. 773-778. Pentru detalii aflate chiar in acea perioada, vezi si Vlad Socor,The Worker’s Protest in Braşov. Assesment and Aftermath, în „Radio Free Europe. Background Report. Romania”, 4 dec. 1987, p. 3.

 

5.8.4.      Reprimarea revoltei de la Brasov din perspectiva atacului sistematic si generalizat

Marturiile citate dovedesc fara indoiala ca regimul Ceausescu a organizat impotriva opozantilor brasoveni (muncitori, studenti, dar si un public larg ce li s-a alaturat in timpul demonstratiei pe strazile orasului) o represiune sistematica – respectiv un atac sistematic: planuit si bine organizat, condusa de aparatul PCR, cu ordinele principale venind chiar de la dictator, si implementata de o mare parte aparatului represiv al Ministerului de Interne si Securitatii, ajutati de un mare numar de informatori, la care s-au adaugat structurile din justitie (procurori militari si instante) si propagandistice (presa, televiziune, care nu au transmis nimic). Atacul a fost si generalizat, respectiv indreptat impotriva intregii categorii a populatiei civile reprezentata de contestatarii brasoveni, care s-au revoltat nu numai impotriva conditiilor de trai la limita subsistentei impuse de politica dictatorului, dar direct impotriva sistemului comunist a cultului personalitatii, a coruptiei si incalcarilor flagrante ale drepturilor omului sub acel regim.

 Este un fapt incontestabil ca regimul Ceausescu a incercat prin aceasta represiune sa reduca la tacere pe opozantii brasoveni – prin actiuni concertate, de mare anvergura, a tuturor fortelor de represiune: incepand de la dispersarea si intimidarea manifestantilor cu trupe postate in dispozitive de lupta cu arme, scuturi, tunuri de apa, mitraliere pe cladiri; apoi inca de a doua zi, aparatul de partid infierind in sedinte manifestantii si pe sustinatorii lor, mii de securisti in civil si militieni pusi sa-i identifice, sa-i urmareasca si sa-i aresteze pe participanti (in general trei sau patru ofieri sau subofiteri pentru fiecare “obiectiv”), folosind si sute sau mii de informatori, apoi torturile salbatice, de factura medievala, atat fizice cat si psihice, intai la sediul Militiei din Brasov si apoi la Bucuresti, urmate de procesele trucate, deportari, concomitente cu urmarirea permanenta, pana la caderea sistemului, a tuturor participantilor, amenintari cu moartea, retrogradari, umiliri, repercusiuni asupra familiilor. Cel putin unul din cei torturati bestial si deportati – e vorba de Vasile Vieru – a decedat, conform marturiei sotiei sale si autorilor cartii Ziua care nu se uita, “in urma maltratratarilor la care a fost supus la Inspectoratul General al Militiei din Bucuresti”. . (Ziua care nu se uita, pag. 241).  Acelasi lucru se poate spune si despre Cornel Vulpe care, conform martorilor, in urma batailor salbatice suferite, si-a schimbat complet comportamentul, a ramas definitiv deprimat, s-a imbolnavit (“nu mai vedea, vomita sange tot timpul”, spunind “pe mine astia m-au nenorocit”) si a murit in 1994. (Ziua care nu se uita, pag. 85).

 Caracterul sistematic si generalizat al atacului regimului Ceausescu impotriva opozantilor de la Brașov 1987, si circuscrierea sa in represiunea generalizata si sistematica a statului comunist impotriva oricarei tendinte de impotrivire rezulta si din monografia C.N.S.A.S. Acțiunea „1511” Brașov, 15 noiembrie 1987 (autori Oana Ionel si Mihai Demetriade, volum în curs de apariție) bazată pe cercetări atât in arhivele naționale cât și cele din străinătate, inclusiv Open Society Archives din Budapesta. Din documentele prezentate in acest volum sau pe situl CNSAS (www.cnsas.ro), unele dintre care sunt atasate la prezentul dosar, rezulta o data in plus ca represiunea sistematică si generalizata din anii 80 e dincolo de orice dubiu, atat în cazul celor condamnați și a familiilor lor, cat și, mai mult, asupra tuturor opozantilor potentiali din toata tara, care ar putea deveni “elemente turbulente” care sa incerce “a se constitui in grupuri in scopul de a initia si desfasura actiuni anarhice sau alte acte de dezordine in locuri publice ori de a patrunde cu forta in institutii politice”.

O alta urmare a revoltei de la Brasov a fost chiar ordinul inculpatului POSTELNICU TUDOR (1988, vezi Anexa S3) pentru inasprirea represiunii sistematice care era deja legiferata conform ordinului inculpatului HOMOSTEAN GEORGE (1982).

 

5.9.      Cazul Mircea Raceanu        

(vezi cartea acestuia Infern 89, si articolul Diplomatul Mircea Răceanu a fost arestat, in Jurnalul, 31 ian 2009)

 Cazul Răceanu, a fost “ilustrativ pentru ceea ce a însemnat regimul totalitar din România”. Diplomatul a fost arestat pentru acte disidenta la 31 ianuarie 1989, şi ulterior condamnat la moarte, fiind acuzat in mod evident abuziv, de tradare.  Presa occidentală, inclusive New York Times, i-a acordat atenţie, lansind apeluri pentru comutarea sentinţei. Mircea Răceanu afirmă “a ajuns la concluzia că trebuie să acţioneze împotriva regimului totalitar impus ţării, contrar voinţei poporului român, a apelat la metoda de luptă care, în opinia sa, răspundea cel mai bine scopului urmărit, şi anume subminarea din inte­rior a regimului respectiv. Asumându-şi totodată res­pon­sabilităţile şi riscurile de rigoare”… A stat in închisoarea Securităţii din Calea Rahovei din Bucureşti pana la Revolutie, in izolatie totala. “Pe tot parcursul detenţiei sale, legea a fost constant şi în mod grosolan încălcată de anchetatorii din Calea Rahovei 37-39 aparţinând Direcţiei de Cer­ce­tări Penale a Departamentului Securităţii Statului. “ In realitate, spune Raceanu, “era vorba despre o notă refe­ri­toare la rezultatele întâlnirii din 17-18 ia­nuarie a unei grupe de experţi a reprezentanţilor statelor participante la Tratatul de la Var­şovia, pe spatele căreia am scris de ­mână o serie de informaţii şi aprecieri cu privire la situaţia in­ternă din ţară. Descriind amploa­rea şi rolul ne­fast al cultului perso­nalităţii, subliniam, printre altele, că în ultima perioadă nu numai că se intensificaseră acţiunile îm­po­triva dictaturii, dar, lucru esenţial, aceste acţiuni începuseră să depă­şească forma unor proteste individuale. Era vorba, precizam eu, de acţiuni de grup, ceea ce nu era ca­rac­te­ristic pentru societatea româ­nească în perioada lui Ceauşescu. Informaţia se referea la grupul de ziarişti de la România Liberă, condus de Petre Mihai Băcanu, din care făceau parte ziarişti şi tipo­grafi, că întreprinderea poligrafi­că Casa Scânteii se afla «în stare de alertă» sub controlul Securită­ţii. Ştiam aceste informaţii de la cum­natul meu, a cărui soră de­ţinea o funcţie de răspundere la combinatul poligrafic respectiv. De ase­me­nea, informam despre opoziţia Elenei Ceauşescu faţă de schimburile cultural-ştiinţifice cu SUA, posibila schimbare din func­ţia de prim-ministru a lui Constantin Dăscălescu şi altele...”

Au urmat nesfâr­şite interogatorii, zile de presiuni, privaţiuni şi umilinţe. "Ni­cio­dată convingerile mele nu au fost atât de contestate, iar spectrul morţii atât de aproape", afirmă Mircea Răceanu în "Infern 89". Prin sentinţa nr. 39 de la 20 iulie 1989 (Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, Dosar nr. 263/1989), Mircea Răceanu a fost condamnat la moarte.

 

5.10.   Scrisoarea celor 6     

Gheorghe Apostol (ca initiator), Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și Silviu Brucan au trimis o scrisoare deschisa critica lui Nicolae Ceausescu in martie 1989, publicata in occident. Sedința din 13 martie 1989 Comitetul Politic Executiv al CC al PCR (vezi stenograma mai jos) a avut pe agendă problema acestui protest. Nicolae Ceușescu a ordonat înăsprirea monitorizarii si interzicerii contactelor cetățenilor români cu străinii. Cei sase semnatari au fost acuzati ca trădători de țară. Silviu Brucan a fost arestat si anchetat, apoi a avut domiciliu fortat in cartierul bucureștean Dămăroaia. Securitatea i-a tinut arestati pe Gheorghe Apostol si Grigore Raceanu pina la Revolutie. Lui Gheorghe Apostol i s-a impus de asemenea domiciliu forțat. Iată ce relata el într-un interviu acordat Agenției Rompres în mai 2003: „A aflat Ceaușescu și a convocat un grup de tovarăși din secretariatul de partid să mă ancheteze și să mă determine să reneg cele ce am scris în scrisoare. Am fost bumbăcit la partid vreo lună de zile. A fost chemată și soția și fiica, să mă convingă să renunț la conținutul scrisorii. Am fost exclus din partid și dat pe mâna Securității. Am fost anchetat din mai 1989 până în decembrie 1989. Eram cu domiciliul forțat, nu aveam voie să vorbesc cu nimeni, nu avea voie să vină nimeni la mine, telefonul era blocat. Mă luau dimineața la ora 8 - 9 și stăteam la închisoarea de la Rahova, până pe la 11 - 12 noaptea”.  Despre scrisoarea celor 6, vezi Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate. Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, London, Hurst & Company, 1995, 282-284 şi 291-292. Pentru „scrisoarea celor optsprezece”, vezi Cartea Albă a Securităţii, p. 457, iar pentru o relatare privind modul în care s-a înfiripat acest protest, vezi Stelian Tănase, Ora oficială de iarnă, Iaşi, Institutul European, 1995.

 

5.11. Stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al CC al PCR din ziua de 13 martie 1989  

 (Jurnalul.ro, 13 Mar 2009)

 „Tov. Nicolae Ceauşescu: Tovarăşi,

… organele noastre de securitate, cu procuratura, au reuşit să descopere o agentură străină… Este vorba de unul, Răceanu. El a fost prins în flagrant delict şi pe urmă a recunoscut… El a recunoscut că lucra aşa din 1974…. Este vorba de Statele Unite ale Americii… Legat de aceasta aş dori să atrag atenţia şi cred că este bine să vedem şi organele de interne, şi de fapt toate organele şi toţi oamenii care se ocupă cu controlul acestei legi, că ei trebuie să fie strâns legaţi de securitate şi aprobaţi de securitate… Desigur, trebuie să tragă nişte concluzii şi organele noastre de securitate, şi să se tragă nişte concluzii în fiecare domeniu.  Eu trag concluzia că există o atitudine liberalistă, tot de încălcare a legii, în ce priveşte legăturile cu străinii, legături cu ambasadele. Noi avem nişte prevederi foarte clare. Nimeni nu poate sta singur de vorbă cu un străin, adică trebuie să fie două persoane. Pe urmă, nimeni nu poate primi persoane străine fără aprobare. Luaţi regelementările şi citiţi-le! Trebuie să vedem şi cadrele şi trebuie să introducem ferm toate măsurile care se impun, în toate domeniile.

A doua problemă se referă la câţiva vechi clienţi, ca să zic aşa, derbedei politici, declasaţi şi moral şi politic, faţă de care partidul a luat o serie de măsuri. În primul rând este vorba de Brucan, este exclus mai de mult din partid şi care este agent al serviciilor străine.

Tov. Elena Ceauşescu: Este recrutat de mult de americani.

Tov. Nicolae Ceauşescu: S-a înhăitat cu Apostol,… se vede că nu merită nici un fel de încredere şi îngăduinţă. Un altul este Bârlădeanu, care în ultimii ani se transformase în vânzător a tot felul de lucruri. Lucra cu un grup de borfaşi şi de mai de mult timp se află în anchetă pe problema aceasta…

Cu unii dintre ei s-a stat de vorbă la partid, cu alţii la Ministerul de Interne şi, până la urmă, au recunoscut. Sigur că acţiunea ca atare…

Tov. Elena Ceauşescu: Este trădare.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nici nu merită să se mai stea de vorbă pentru că, acţiunea ca atare este identică cu o acţiune de trădare… va trebui să vedem ce prevede Constituţia, ce prevede legea, pentru că trădarea este trădare.

Tov. Elena Ceauşescu: Indiferent cine trădează, trădarea este trădare.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aceştia s-au legat de tot ceea ce doresc agenţiile străine, începând cu faptul că se cheltuieşte mult pentru investiţii şi că nu ar trebui să se mai investească. Practic, toţi aceştia sunt o adunătură de declasaţi şi politic şi social şi moral… Ei au mai căutat să stea de vorbă ba cu unul, ba cu altul, este adevărat, tot în asemenea cercuri, adică tot cu unii de teapa lor. Vor să aibă dreptul să aibă legături cu ambasadele străine… De aceea am vrut să atrag atenţia asupra acestor probleme şi să tragem şi nişte concluzii, adică să avem şi să luăm o atitudine mai fermă faţă de diferiţi palavragii, faţă de diferite elemente care ascultă tot felul de posturi străine. Trebuie să luăm o atitudine fermă. Pentru că nu trebuie să lăsăm pe nimeni să desfăşoare activitate împotriva intereselor socialismului şi poporului. A da dovadă de îngăduinţă înseamnă a face jocul cercurilor reacţionare străine, în detrimentul poporului român şi construcţiei socialiste – şi nu putem face aceasta!

Din aceste cazuri trebuie trasă concluzia aceasta şi de a avea o poziţie fermă, de demascare şi de combatere a lor în toate domeniile. Trebuie să fim mai activi şi în partid! Eu am informat acum Comitetul Politic Executiv dar, aceasta fiind încă o problemă internă, nu trebuie să se discute asupra ei. Cu aceasta, tovarăşi, ridicăm şedinţa”.

 Aceasta stenograma dezvaluie o data in plus represiunea despotica si totala subordonare a legilor tarii de catre dictator. El ordona direct aparatului represiv, inclusiv inculpatului POSTELNICU TUDOR, prezent docil la sedinta, modul cum trebuie incadrate juridic “infractiunile” semnalate, care nu erau decat acte de disidenta politica, si evident nu aveau in realitate nimic comun cu tradarea sau secretul de stat. Astfel, dictatorul traseaza inca o data sarcina, inclusiv catre inculpatul POSTELNICU TUDOR, de transformare ilegala a actelor de disidenta (despre care oricum “nu trebuie sa se discute”) in acte contrafacute. In unele cazuri, acuzatia recomandata de de “tradare”. Lui Barleadeanu pe de alta parte is se confectionase un dosar pentru afaceri ilegale (“vânzător a tot felul de lucruri”, “borfas”), la fel cu pretextul invocat in cazul de fata al lui GHEORGHE URSU.

 Mai rezulta ca opozantii dictatorului, chiar din rindul fostei elite comuniste, devenisera “agenti ai serviciilor straine”, “derbedei si declasati moral si politic”. Inscenarea se bazeaza si pe legile draconice, de fapt ilegale intr-un stat de drept, de izolarea a romanilor de orice contact cu lumea din afara, respectiv “Nimeni nu poate sta singur de vorbă cu un străin…, nimeni nu poate primi persoane străine fără aprobare”, nimeni nu poate avea “legaturi cu ambasadele straine”.  Mai mult, represiunea generalizata si sistematica este indreptata de la varf si impotriva tutoror oponentilor (denotati ca “palavragii”) dar si tuturor “elementelor care ascultă tot felul de posturi străine”. Aceasta activitate, alaturi de orice act de impotrivire lui Ceausescu devine “activitate împotriva intereselor socialismului şi poporului”, fata de care nu trebuie avuta “ingaduinta”, a carei tolerare de catre Ministerul de Interne si securitate ar “face jocul cercurilor reacţionare străine, în detrimentul poporului român şi construcţiei socialiste!”.  Dictatorul ordona deci o inasprire inca si mai feroce a monitorizarii si represiunii populatiei si in special a potentialilor opozanti, fata de care regimul trebuie sa aiba “o poziţie fermă, de demascare şi de combatere a lor în toate domeniile”. Toate aceasta represiune trebuind insa sa se dasfesoare in secret tocmai pentru a nu publiciza actele de disidenta, despre care “nu trebuie să se discute”.

  

5.12.   Disidenţa religioasă si persecutiile asupra cultelor

 Opoziţia faţă de regimul Ceuşescu pornită din interiorul comunităţilor (neo)protestante e descrisa Dorin Dobrincu, Libertate religioasă şi contestare în România lui Nicolae Ceauşescu: Comitetul Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC), în Analele Sighet, vol. 10, 2003, pp. 203- 227.  Mai ales între baptişti au apărut nemulţumiri legate de neacordarea de către „organele” de stat a unor autorizaţii pentru construirea de noi lăcaşuri de cult... În acest timp măsurile autorităţilor române împotriva neoprotestanţilor români au fost reluate cu şi mai mare putere (retrogradări din funcţie şi concedieri, amenzi pentru adunarea în locuinţe particulare pentru rugăciune, comuniune şi studiu biblic, presiuni împotriva elevilor şi studenţilor de a nu mai frecventa bisericile). Raporturile cu Departamentul Cultelor au atins un nivel critic. Din iniţiativa lui Iosif Ţon, Pavel Nicolescu şi Aurelian Popescu a fost alcătuită lucrarea Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România, în care erau documentate numeroase cazuri de persecuţie pe motive religioase din întreaga ţară: “persecuţie sistematică, dar mascată, a credincioşilor, cruntă şi totuşi dificil de sesizat din afară, extrem de dureroasă pentru cei ce o îndură şi totuşi greu de înţeles pentru observatorul extern“. Erau scoase în evidenţă măsurile administrative împotriva împotriva credincioşilor evanghelici, excluderea lor din funcţii de conducere la care erau îndreptăţiţi ca urmare a studiilor şi competenţei; persecutarea copiilor evanghelicilor în şcoli (mai ales în licee şi universităţi); împiedicarea exercitării libere a cultului; hărţuirea şi insultarea pastorilor; interzicerea adunării în familii; presiuni pentru transformarea unor credincioşi în informatori. Acest document a fost semnat de şase pastori şi laici evanghelici (Iosif Ţon, Pavel Nicolescu şi Aurelian Popescu, baptişti, Constantin Caraman, penticostal, şi Silviu Cioată, creştin după Evanghelie). Represiunea împotriva semnatarilor a fost însă rapidă şi dură, toţi fiind arestaţi chiar a doua zi după difuzarea textului la „Europa Liberă”. De fapt, tot atunci au fost reţinuţi şi disidenţii Paul Goma şi Vlad Georgescu, o dovadă clară că regimului îi era teamă de contestare, în mod deosebit de cea mediatizată. Anchetaţi şi bătuţi timp de 6 săptămâni, acuzaţi de trădare şi conspiraţie (ceea ce îi expunea chiar condamnării la moarte în cazul unui proces), protestatarii evanghelici au fost în cele din urmă eliberaţi, cel mai probabil pentru a se evita complicaţiile interne şi internaţionale. Rearestaţi în toamna aceluiaşi an, ei au ameninţat că vor fi acuzaţi de homosexualitate şi că vor fi internaţi în clinici de psihiatrie. A urmat demiterea lor din posturi şi interdicţia de a predica în biserici. Vezi Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, traducere din engleză de Georgeta Ciocâltea, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 215, 229). De asemenea, Securitatea a pus în aplicare măsuri de compromitere a celor 6 disidenţi evanghelici. Vezi Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, Perioada 1968-1978, Bucureşti, 1995, p. 399; Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice (1969-1989), Bucureşti, 1996, p. 100.

 Nesoluţionarea cererilor cultelor neoprotestante a determinat o susţinută acţiune petiţionară, dar şi intervenţii occidentale în favoarea lor. În contrapartidă, după cum se menţiona într-un document, Ministerul de Interne al Bucureştiului a „întreprins măsuri de influenţare şi de temperare a stărilor de spirit necorespunzătoare în rândul credincioşilor neoprotestanţi şi acţionează în continuare pentru cunoaşterea şi prevenirea eventualelor activităţi de natură a prejudicia interese ale statului român (“Cartea Albă a Securităţii, pp. 431-432). Reducerea la tăcere prin şantaj, compromitere, teroare a opozanţilor regimului era o practică obişnuită a serviciilor represive româneşti. Anturajul celor avuţi în vedere era înţesat cu informatori, frecvent se făceau razii, se iniţiau acţiuni de izolare şi de discreditare socială. Pentru unele detalii asupra tehnicilor Securităţii, vezi H.-R. Patapievici, Lucrarea Securităţii, în „22”, (I) nr.9/27 februarie-5 martie 2001, p. 5; (II) nr. 10/6-12 martie 2001, p. 5; (III) nr. 11/13-19 martie 2001, p. 7; Marius Oprea, Modalitatea de racolare a informatorilor, în Istoria recentă în Europa. Obiecte de studiu, surse, metode“, Bucureşti, Colegiul Noua Europă, 2002, pp.198-204.

 Cea mai radicală acţiune contestatară pornită din lumea evanghelicilor români a fost fără îndoială cea iniţiată de un grup de nouă baptişti – Pavel Nicolescu, Nicolae Traian Bogdan, Emerich Iuhasz, Ioan Brisc, Petru Cocârţeu, Ioan Moldovan, Nicolae Rădoi, Ludovic Osvath şi Dimitrie Ianculovici, care în aprilie 1978 au pus bazele Comitetului Creştin Român pentru Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă (ALRC).  Membrii săi au trimis autorităţilor superioare de stat şi conducerii Uniunii Baptiste o Declaraţie şi un apel intitulat Încetaţi prigoana.  La 5 iulie 1978, Consiliul de Stat, Ministerul Justiţiei, Departamentul Cultelor şi Uniunea Baptistă au primit Programul de Revendicări elaborat de Comitetul pentru „Apărarea Libertăţii Religioase şi de Conştiinţă” (ALRC). Acesta avea să se dovedească cel mai important act al organizaţiei. Represiunea împotriva membrilor ALRC a fost puternică şi concertată, fiind vorba de acţiuni ale Departamentului Cultelor, Securităţii, autorităţilor locale, dar şi ale conducerii Uniunii Baptiste: licenţieri din posturile ocupate, supraveghere, arestări, maltratări, condamnări (aşa s-a întâmplat cu Nicolae Rădoi, Petru Cocârţeu, Ionel Prejban, Dimitrie Ianculovici, Ludovic Osvath şi Nicolae Traian Bogdan). Mai mult chiar, unii dintre membrii şi colaboratori ALRC aveau să moară în condiţii suspecte: Sabin Teodosiu, Petru Clipa, Nicolae Traian Bogdan etc. Într-un context extrem de dificil, ALRC a continuat să monitorizeze situaţia religioasă în România şi să ceară oprirea persecuţiilor contra credincioşilor diferitelor confesiuni. Merită precizat că deşi ALRC a avut un început evanghelic (baptist), el a luat întotdeauna atitudine în faţa oprimării credincioşilor ortodocşi, în special a celor din Oastea Domnului, precum şi în favoarea greco-catolicilor. Rapoartele şi documentele Comitetului au atras atenţia asupra tuturor creştinilor rău trataţi de autorităţi. ALRC a intervenit în apărarea preotului ortodox Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care protestase împotriva demolării bisericii Enei din Bucureşti, în 1977, iar la începutul lui 1978, în timpul unei predici, prezentase ateismul ca o „filosofie a disperării“. În 1979, după arestarea lui Calciu-Dumitreasa, Pavel Nicolescu l-a vizitat la închisoare pe preotul ortodox. (RFCPADCR Pag 423).

 Prigonirea diverselor culte religioase s-a extins si asupra mişcării Meditaţiei Transcendentale în anii 1980.

De-a lungul întregii sale existenţe, regimul a urmărit să suprime orice expresie veritabilă a libertăţii de gândire. După moartea patriarhului Justinian, politica de menajare a Bisericii Ortodoxe se transformă într-una de infiltrare. Biserica a început să facă concesie după concesie în anii dictaturii lui Ceauşescu; acum au fost dărâmate zeci de biserici, erau bătuţi noaptea preoţi cu har (cazul părintelui Galeriu), iar făptaşii rămâneau neprinşi. Pactul cu diavolul pe care l-a făcut conducerea Bisericii Ortodoxe, căci evident despre asta era vorba, se justifică astăzi, de către unii, ca singurul mijloc de a salva ceea ce mai era de salvat; întradevăr, bisericile au fost pline de credincioşi în cei 45 de ani de comunism. (RFCPADCR pag 165).

 

5.13.   Controlul si represiunea asupra presei

 Un alt studiu CNSAS (Activitatea colaboratorilor din mediul presă în dosarul problemă intocmit de fostele organe de securitate. Reţeaua informativă, sarcinile colaboratorilor şi tipologia delaţiunilor de Irina Cristina ANISESCU si Cornelia REINHART) din acelasi volum citat anterior (caietul CNSAS Studii 1: Totalitarism si rezistenta, teroare si represiune in Romania comunista, Bucuresti 2001, pag 174 si urmatoarele) descrie pe baza documentelor studiate, atacul generalizat si sistematic al regimului comunist asupra presei.

Astfel, studiul releva ca “Dosarul - Problemă "PRESĂ" (A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, nr. 1, Dosar „PRESĂ") s-a constituit ca o formă de supraveghere generalizată a membrilor grupurilor de presă, de radioteleviziune, a caselor de editură, tipografiilor şi combinatelor poligrafice (scriitori, ziarişti, artişti, tipografi, editori, redactori, reporteri, fotoreporteri, regizori, scenografi etc.), care prin natura activităţii pe care o desfăşurau, aveau posibilitatea propagării unor idei sau informaţii care ar fi reprezentat un pericol la adresa regimului comunist. Asemenea tuturor dosarelor de problemă Intocmite de fosta Securitate, dosarul «PRESA» a constituit, în multe cazuri, motivul începerii urmăririi informative individuale într-o formă organizată. Dosarul problemă "PRESĂ" conţine 19 volume, vizând perioada 1970-1989 şi cuprinde rapoartele cu privire la problema presă - poligrafii („Luceafărul", „Buletinul Oficial", „Casa Scinteii", „13 Decembrie", „Informaţia", „Centrala Industriei Poligrafice") şi informaţii despre: - verificarea şi urmărirea ziariştilor români şi străini prin intermediul reţelei informative dar şi prin mijloace de tehnică operativă (interceptare corespondenţă, convorbiri telefonice, filaj); - activitatea colaboratorilor din redacţiile: „ScInteia", „ScInteia Tineretului", „România Liberr, „Informaţia Bucureştiului", „Lumea", „România Azi", „Flacăra", „Actualitatea Românească", „Munca", „Suplimentul Literar Artistic", „Tehnium", agenţia de presă  „AGERPRES", „Magazin", „Magazin istoric", „Orizont", „Drapelul Roşu", „Viaţa Economicr, „România Pitoreascr, „Cintarea României", „Agricultura Socialistr, „Albina", „Femeia", „Urzica", „Revista pentru copii", „Uniunea Scriitorilor" şi cea din redacţiile publicaţiilor pentru străinătate; - activitatea informatorilor din studiourile centrale şi teritoriale ale radioteleviziunii şi difuziunii române; - activitatea din Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (D.G.P.T.) şi Comitetul pentru Presă şi Tipărituri (ce înlocuieşte D.G.P.T. din mai 1975)... Puterea „de partid şi de stat" îşi concretiza acţiunile prin mecanisme de control social la nivelul tuturor structurilor de decizie şi execuţie. Securitatea, prin direcţiile şi serviciile sale operative specializate, trebuia să acopere toate domeniile de activitate socio-umană. Presa a reprezentat obiectivul de lucru al Securităţii. Decretul nr. 295 / aprilie 1968, aprobat prin Legea 24 / 25 iunie 1968, sublinia faptul că organele de securitate aveau sarcina de a „preveni, descoperi şi lichida" acţiunile considerate a fi ostile din domeniul presei, tipăriturilor, radio-ului şi televiziunii. Presa, întreaga media românească se afla sub controlul şi supravegherea Securităţii. in 1968, Şeful Direcţiei I a dispus reorganizarea Serviciului II, care supraveghea problema presei şi întocmirea unui Plan de măsuri privind intensificarea muncii de securitate asupra elementelor ostile regimului din sectoarele presă, edituri, radio-televiziune şi poligrafii (Ibidem, f. 74-76, Plan de măsuri privind desfăşurarea muncii de securitate în anul 1980 în problema „persoane ostile în sectoarele Presă, Radio, T.V. şi poligrafii"). Principalul mijloc prin care Securitatea putea să-şi atingă acest obiectiv îl constituia reţeaua informativă sau agentura. În mediul presă, reţeaua informativă avea consistenţă asemănătoare celorlalte medii - persoane de sprijin, gazde, case de întâlniri, surse, membru P.C.R., colaboratori, informatori, rezidenţi.

Securitatea avea nevoie de „turnători" în orice mediu, mai ales în presă, unde controlul informaţional era o condiţie absolut necesară. Orice ştire, comentariu, eveniment se conforma cenzurii, astfel încât nici un stimul sau factor perturbator să nu modifice imaginea perfectă a realităţii din România acelor ani. Pentru a realiza toate aceste obiective, Securitatea avea nevoie de o reţea specializată în presă, de „urechi şi ochi" în fiecare redacţie sau editură, în fiecare departament al televiziunii şi radiodifuziunii, în fiecare tipografie sau centru poligrafic. Conform Raportului privind Dosarul Problemă „PRESĂ" realizat de Direcţia de investigaţii (C.N.S.A.S.) au fost identificate trei categorii de colaboratori („surse"): 1. colaboratori menţionaţi cu numele real - în număr de 227, din care 53 erau surse membru P.C.R., iar restul sunt nominalizaţi ca fiind surse ale organelor de securitate atât din mediul presă cât şi din alte medii socio-profesionale... 2. colaboratori deconspiraţi, prezenţi în dosar cu nume real şi conspirativ şi pentru care există date de identificare şi precizări privind mediul în care activau, sunt în număr de 55; 3. colaboratori nedeconspiraţi, pentru care s-au identificat doar numele conspirativ sau de cod. ... (A.C.N.S.A.S., Fond Documentar, nr. 1, Dosar „PRESĂ", vol. I, f. 125.)

 În 1972, Securitatea îşi planifica recrutarea de noi informatori cu „posibilităţi mari de informare" prin „Planul de Măsuri în acţiunea Dimineaţa", iar sarcinile trasate colaboratorilor erau cele de a supraveghea şi verifica „elementele aflate în atenţia securităţii", înregistrarea comentariilor şi discuţiilor cu privire la reorganizarea sectoarelor de presă. ... Serviciile de securitate acţionau în sensul instruirii permanente a reţelei informative pentru identificarea persoanelor care aduceau prejudicii instituţiilor, pentru cunoaşterea stării de spirit din instituţiile de presă şi a aspectelor economice din poligrafii şi tipografii. Reţeaua informativă a Direcţiei I colabora cu alte compartimente ale securităţii (Direcţia a U.M. 0920 — D.I.E., Direcţia a IV-a, U.M. 0544 - Centrul de Informaţii Externe, Serviciul „D" - dezinformarea şi discreditarea grupurilor „reacţionare" din străinătate, Serviciul „F"- unitatea de filaj şi investigaţii, Direcţia a VI-a - activităţile de depistare a scrierilor ascunse) mai ales în cazul persoanelor care aveau rude, relaţii sau care se deplasau în străinătate. Anii 1978 şi 1979 au fost cei mai „productivi" ani în sensul numărului de recrutări... In acea perioadă Securitatea a impus reguli stricte şi măsuri pentru: - a reanaliza şi verifica reţeaua informativă (loialitatea faţă de sistem, mijloacele de conspirare); - a folosi sursele informative la valoarea şi posibilităţile reale, în special pentru identificarea persoanelor care „instigă la emigrare, dezordine, atitudini protestatare şi colportarea ştirilor transmise de Radio-TV" - a instrui colaboratorii pentru semnalarea persoanelor care nu se angajează în publicarea sau difuzarea unor materiale prin care „să combată teoriile burgheze, care publică / difuzează materiale interpretative la adresa statului şi partidului", care fac propagandă altor posturi străine sau multiplică şi difuzează materiale din străinătate. Colaboratorii fostei Securităţi din studiourile centrale şi teritoriale de Radioteleviziune, tipografii, poligrafii erau dirijaţi pentru a semnala aspecte privind modul cum erau exploatate şi utilizate instalaţiile şi tehnica din dotare, contractarea importului de materiale, de aparatură şi utilaje tehnologice, încălcarea normelor de tipărire şi de execuţie a unor materiale interzise. Un rol important îl deţineau colaboratorii din mediile de presă aflate în contact cu străinătatea, în special din radioteleviziune şi agenţiile de presă (AGERPRES) sau cei care frecventau mediile diplomatice. Colaboratorii ziarişti acreditaţi pentru plecări în străinătate erau „pregătiţi contrainformativ" de către ofiţerii Direcţiilor Centrale, având obligaţia de a prezenta rapoarte informative la sosirea în ţară. Nu oricine era acreditat să plece în străinătate, nu orice ziarist primea avizul pozitiv; cei cărora se facilita acest lucru erau foarte bine verificaţi şi ulterior primeau condiţionări din partea Securităţii şi conducerii redacţiei pentru a relata despre obiectivele urmărite prin intermediul notelor informative. De reţinut că anul cu cea mai intensă activitate de recrutare a colaboratorilor şi cu o creştere considerabilă a numărului de măsuri operative ale aparatului de securitate în mediul presă a fost 1979, an în care deja s-au cristalizat modificările în structura Securităţii, ca urmare a decretului Consiliului de Stat din martie 1978. in documentul Raport privind concluziile desprinse din controlul de fond pe linia problemei Presă — Poligrafii, din 22 septembrie 1981, elaborat de I.M.B. - Securitate, se precizau deficienţele înregistrate de ofiţeri cu privire la potenţialul informativ insuficient al colaboratorilor din mediile şi „punctele" vulnerabile, recomandându-se completarea reţelei cu surse din intimitatea elementelor urmărite şi utilizarea membrilor de partid în supravegherea şi verificarea informativă... In 1982, conform Planului de Măsuri privind desfăşurarea muncii de securitate în problema „persoane ostile din sectorul presă — tipografii", document emis de Direcţia Securităţii Statului, Direcţia I, se precizau următoarele aspecte cu privire la activitatea reţelei informative şi a organelor de securitate: - deschiderea separată a dosarelor în problema presă şi a dosarelor de obiectiv pentru studiourile teritoriale de Radioteleviziune şi întreprinderile poligrafice; - controlul informativ, pe cel puţin 2 linii, al străinilor care vizitau instituţiile de presă centrale; - crearea a cel puţin 2 surse pentru supravegherea informativă a redacţiilor ziarelor şi revistelor centrale sau locale, a fiecărui compartiment din studiourile centrale şi teritoriale de radioteleviziune (de exemplu: carele de reportaj trebuiau să fie „acoperite" pe 3 linii informative; - introducerea obiectivului problemă „DIANA", vizând urmărirea informativă a tuturor persoanelor din presă care au rude de gradul I şi II în străinătate sau care întreţin relaţii cu străinătatea prin natura serviciului sau personale. „Sub paravanul unei pseudo-colaborări cu organele de securitate anumiţi ziarişti uită obligaţiile, amăgindu-se cu gândul că au informat acolo unde trebuie; procedeul este periculos, pentru că neinformând conducerea instituţiei de relaţiile sale cu cetăţenii străini, încalcă un act normativ" (Concluzii desprinse măsuri ce se impun pentru imbunătăţirea activităţii de securitate în sectorul presă din Capitală, ML, S.MB.-122, 1983). Redacţiile de presă ale Capitalei erau conduse de persoane cu o „consecventă ţinută de transpunere în practică a politicii partidului şi statului", persoane care primeau atribuţii de la organele de securitate în vederea urmăririi şi supravegherii informative a ziariştilor străini care vizitau instituţiile de presă sau reprezentanţele diplomatice...

Secţiile de scrisori din cadrul redacţiilor de presă şi studiourilor Radio-TV erau utilizate pentru a depista „elementele" potenţial periculoase sau cu manifestări considerate a fi ostile şi critice la adresa regimului. Încadrarea informativă a personalului redacţional din presa Capitalei era asigurată, în 1984, de „41 de surse (colaboratori) dintre care 26 erau ziarişti, 3 inspectori de personal, 3 corectori, 3 persoane cu atribuţii de protocol, 5 redactori la secţiile de scrisori, 1 tehnician" (Raport cuprinzând aspectele solicitate de Direcţia I în problema "presă scrisă"), document elaborat de Securitatea Municipiului Bucureşti...

In anul 1984, în documentul Raport privind modul în care au fost executate prevederile programului de măsuri din probleme presă-radioteleviziune-poligrafiiI , M.I. S.M.B.-122, 18.04.1984, reţeaua informativă era constituită din 162 de surse. ... In conformitate cu acelaşi raport de mai sus, numărul de dosare de urmărire informativă a crescut cu 150%, iar numărul de persoane verificate prin supraveghere informativă cu 28,5%. După 1984, sarcinile colaboratorilor din presă vizau aspecte mai bine direcţionate şi căpătau caracteristici specializate în raport cu mijloacele de acţiune ale Securităţii (informatorii erau mai bine instrui(i dar şi mai bine verificaţi). In acest sens putem exemplifica: - supravegherea şi urmărirea persoanelor cunoscute cu manifestări considerate duşmănoase, denigratoare sau tendenţioase la adresa situaţiei din ţară, care audiau şi comentau conţinutul emisiunilor „ostile" ale posturilor străine de radio; - informarea organelor de securitate cu privire la comportamentul şi conduitele redactorilor, ziariştilor din mediul presă scrisă şi Radioteleviziune la locul de muncă, în timpul deplasărilor în străinătate, în viaţa de familie; - supravegherea angajaţilor din presă care întreţineau legături oficiale şi neoficiale cu cetăţeni străini (care intrau în legătură cu transfugi, emigranţi sau persoane din medii „reactionare"), care aveau rude în străinătate şi care se deplasau în străinătate în interes de serviciu sau personal; ... - semnalarea unor publicaţii, articole cu caracter interpretativ nefavorabil la adresa politicii de stat; ...  - semnalarea persoanelor care multiplicau şi difuzau materiale provenite din străinătate sau care instigau la acţiuni antisociale; - semnalarea abaterilor din poligrafii şi tipografii (sustragerea de materiale, tipărituri clandestine, fără aprobare, etc.). Tipurile de materiale informative furnizate de colaboratorii din mediu presă, reprezentate de notele informative şi notele de relaţfi existente în dosarul problemă „PRESĂ" sunt de ordinul miilor, la acestea adăugându-se şi zecile de fise de caracterizare întocmite la solicitarea organelor de securitate de şefii serviciilor de personal ai redacţiilor (o altă dovadă ce atestă strânsa colaborare a personalului decizional din redacţii de presă cu organele fostei Securităţi). Notele informative conţineau o mare gamă de informaţii despre lumea presei, o tipologie extrem de variată a delaţiunilor sau a „turnătoriilor" furnizate Securităţii. Fie erau informaţii cu un conţinut anodin, fie de poliţie politică, acestea vizau persoanele urmărite sau supravegheate informativ sub următoarele aspecte: - informaţii cu caracter social: despre familie ...; despre existenţa rudelor sau prietenilor în străinătate şi relaţiile cu acestea; despre comportamentele şi conduitele la locul de muncă, în viaţa de familie, în cercurile de presă; despre relaţiile şi contactele sociale; - informaţii cu caracter politic, administrativ de „siguranţă naţională": comentarii la adresa politicii de partid şi de stat; informaţii vizând starea de spirit din redacţii cu ocazia unor evenimente politice interne şi internaţionale; relatările şi comentariile; referitoare la vizitele unor şefi de stat în România sau la vizitele reprezentanţilor puterii de stat şi de partid în străinătate; comentarii referitoare la situaţia politico-economică a României reflectată în comentariile posturilor Europa Liberă, Vocea Americii etc; comentarii în interiorul cluburilor, fundaţiilor, instituţiilor importante din străinătate despre „starea de spirit" din România; despre relaţiile jurnaliştilor români cu instituţii de presă, administrative sau politice din România; informaţii despre jurnaliştii şi oamenii de cultură care aveau funcţii administrative sau politice; propuneri pentru obţinerea avizului pozitiv în cazul deplasărilor jurnaliştilor sau oamenilor de cultură în străinătate; informaţii cu privire la acreditarea lucrătorilor din presă, radio şi televiziune, care formau grupul de presă participant la acţiuni politice şi de protocol în ţară şi străinătate; - ... despre comportamentul şi comentariile jurnaliştilor, scriitorilor şi artiştilor prezenţi la recepţiile ambasadelor din România; comentariile cu privire la modificările salariale, demiteri, schimbări în structura redacţiilor sau studiourilor; interpretarea materialelor de presă cu conţinut tendenţios; despre încercările de a scrie şi publica articole cu conţinut denigrator sau de a le furniza spre publicare şi difuzare unor redacţii sau posturi străine; listele persoanelor care călătoresc în străinătate (în interes de serviciu sau ca turişti); listele celor care deţin în proprietate şi la locul de muncă maşini de scris; etc...

Ca urmare a „intensei" activităţi a informatorilor, Securitatea a acţionat în consecinţă prin: avertizări, atenţionări, informări ale organelor de partid, destituiri din funcţii, demiteri, percheziţii domiciliare, controale, arestări... Volumul imens informaţional existent în notele informative şi rapoartele ofiţerilor, varietatea datelor furnizate organelor de securitate prin intermediul colaboratorilor şi diversitatea sarcinilor operative ale acestora reprezintă indiciul productivităţii organelor de securitate în media românească pe parcursul perioadei 1970-1989.

 

5.14.   Represiunea impotriva grupului de la Romania Libera

 Petre Mihai Băcanu, Ștefan Niculescu Maier, Anton Uncu, Mihai Creangă, şi Alexandru Chivoiu au făcut parte din același grup disident, care au incercat sa scoata un ziar clandestin contestatar (“Romania”). Au fost arestati de Securitate în 1989. Toți membrii grupului au fost condamnați la mai multi ani de inchisoare. Au fost amenintati cu pedeapsa capitală. Ulterior, Creangă, Uncu și Ștefan Niculescu Maier au fost deportați (domiciliu forțat) în diferite localități din România și despăriți de familiile lor. Liderul grupului, Petre Mihai Băcanu, a fost ținut în detenție până în Decembrie 1989.  

Reproducem in intregime marturia cutremuratoare a disidentului Petre Mihai Băcanu data Muzeului Rezistentei de la Sighet:

 “La un moment dat, colonelul Gheorghe Burloi, anchetatorul meu, mi-a comunicat că mi s-a schimbat încadrarea „infracţiunii“: complot – pedeapsa minimă 15 ani, maximă – pedeapsa capitală. A făcut gestul pistolului cu degetul: „glonţul!“. N-am fost nici buimăcit, nici deznădăjduit. M-am gândit la colegii mei, bănuind că şi lor anchetatorii le-au comunicat „noutatea“.

Când te afli în beciurile Securităţii, după chinuri de tot felul, după torturi medievale de o cruzime extrasă din experimentul Piteşti, eşti în stare să declari orice dictează anchetatorul sau, pur şi simplu, să pui pixul pe masă şi să nu scrii nimic. La un moment dat, până şi colonelul Burloi, zis şi Omul Negru, a renunţat să mai folosească expresiile „cu simţ de răspundere patriotică“ sau „slujirea cu devotament a patriei şi partidului“.

Colegii din grupul „R“ au fost puşi să dea declaraţii pe pagini întregi: ce ştiu,de pildă, despre Ana Blandiana. În diverse discuţii, între noi, dinaintea arestării, dădeam exemplul Anei Blandiana: „Uite, Blandiana, o femeie, se luptă, iar noi, bărbaţii, nu suntem în stare să facem nimic“. Aşa am ajuns să confecţionăm o tiparniţă, care urma să tipărească ziarul clandestin „România“.

În „R“ au fost foarte mulţi români. Atât de mulţi, încât mi-am zis că, dacă n-a turnat nimeni, înseamnă că nemulţumirea este generalizată. Eram în căutarea unor formule de distribuţie a ziarului: de la uitarea lui în tren sau tramvai, la lăsarea din cer, cu balonul meteorologic. Pregătism aşadar, mai multe metode de distribuţie a ziarului clandestin. Un meteorolog de la Ţarcu urma să transforme balonul folosit în meteorologie, umplut cu gaz. Pentru zona Piteşti l-am ales pentru distribuţie pe un doctor. Nu aveam de unde şti că era informatorul Securităţii. În 24 ianuarie 1989 a venit la Bucureşti, insistând să-i arăt un exemplar, chiar în şpalt, pentru a-l prezenta prietenilor săi din Piteşti. I-am spus că ne întrerupem activitatea, pentru că ne-am dat seama că suntem urmăriţi de Securitate. La miezul nopţii am fost arestaţi. Securitatea nu mai avea de ce să aştepte.

În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, regretatul Uncu mi-a spus la redacţie că, decuseară, când a plecat din apartamentul unde montasem tiparniţa, fusese urmărit de un agent al Securităţii până acasă. Speriat, m-a rugat să distrug matriţa. Am mutat toată tipografia, dar nu m-am îndurat să distrug forma de plumb. Poate am procedat bine. Oricum am fi fost arestaţi, dar tiparniţa se află acum la celebrul muzeu al mass media de la Washington.

Am fost arestaţi în momentul în care eram pregătiţi să apăsăm pe trăgaciul cumplitei arme care este cuvântul, opinia liberă, neîngrădită. Securitatea avea o metodă clasică de anchetă: alinierea informaţiilor. Obţinea de la unul dintre cei arestaţi din grupul nostru o informaţie, apoi îi punea şi pe ceilalţi să scrie ceea ce doreau ei. Într-o zi, Burloi m-a întrebat:„De unde aţi procurat bazoooka?“ „Ce?“ „Da, da, ce-ai auzit, bazooka“. Despre ce-a fost vorba: mulţi din Alianţa „R“, când m-au auzit vorbind de un ziar clandestin mi-au replicat astfel: „Ce ziar, domnule, bazooka!“. Cu cât auzeam mai mult de bazooka, cu atât eram încredinţat că va fi mai eficient un ziar. Ştiam că Ceauşescu se teme mai mult de cuvinte decât de arme. Iar noi ofeream o „armă“. Împreună cu Uncu, Creangă, Maier, Chivoiu, urmam să folosim „muniţia“– litere de plumb, matriţe, articole de ziar. E drept, cam „ostile“, dar cu efect trăsnet pentru închistarea şi aberaţiile la care ajunsese regimul ceauşist.

Securitatea era pornită să rezolve toate cazurile de ostilitate faţă de regimul ceauşisto-comunist. Pe parcursul anchetei era gata-gata să ne pună în cârcă mai toate evenimentele din preajma Casei Scânteii – incendiul de la magazia de sfoară a rotativei de ziare, incendierea unui imens cauciuc de tractor la baza statuii lui Lenin, incendierea acelei butaforii de la intrarea în Expoziţie, numită „Arcul de Triumf – Epoca de aur“.

Când a fost vorba să detaliez în declaraţii din ce constă tiparniţa noastră, am apreciat cantitatea de litere de plumb la câteva kilograme, dar Burloi – nimic, că au fost 50 kilograme. Mi-am dat seama că dorea să ridice valoarea materialelor sustrase din tipografie, pentru a-l incrimina de furt pe Chivoiu. „Dar maşina Vingalac?“ – m-a întrebat el. Declaraţia lua proporţii, Burloi se ambala, vedeam cum micul dispozitiv de cules litere, de pe vremea lui Gutemberg – cât o palmă –, căruia îi mai zice şi Vingalac, se transformă în mintea lui într-o complicată maşină de tipărit. Îmi dădeam seama că declaraţiile ajungeau la C.C. al P.C.R.după reacţia violentă a lui Burloi de a doua zi.

Aşa s-a întâmplat şi cu povestea lui Volodin, corespondentul Izvestiei. După ce anchetatorii ne-au trecut prin CIA, Mosad, serviciile ungare şi englezeşti – venise vremea să ne lege de gât şi KGB-ul. Volodin, personaj cunoscut vag de mine şi de Uncu, mai mult din auzite, deşi România liberă era în relaţii de schimburi de redactori şi vizite cu Izvestia, fusese adus în discuţiile noastre dinaintea întemniţării, ca persoană posibilă de alertat dacă am fi fost arestaţi. Ancheta a luat proporţii când se adauga încă ceva şi încă ceva la capitolul Volodin. Într-un miez de noapte am fost trezit şi dus în camera de anchetă a lui Burloi. Când scriam cu stiloul cu cerneală neagră, ştiam că a doua zi declaraţia zbura la C.C. al P.C.R. Tema: Volodin. Văzând că Burloi reia tot felul de bazaconii strecurate în declaraţiile anterioare, n-am vrut să mai scriu nimic. Cum se apropia dimineaţa şi documentul trebuia expediat „mai sus“, Burloi m-a luat cu binişorul. Atunci mi-a venit ideea unei cacealmale. Am scris că Volodin intenţiona să ne doteze cu două linotipuri şi o rotativă. Burloi se freca pe mâini. Câteva zile n-am mai fost scos la anchetă. Când s-a întâmplat, în sfârşit, m-au trecut mai întâi pe la camera de tortură, apoi am fost dus în faţa lui Burloi: „Ce-ai făcut acolo, frate Petrică, de ai ajuns în halul ăsta?“ – m-a întrebat blând Omul Negru, ca şi cum „acolo“ era altă parohie, nu tot a Securităţii. Brusc, a început să urle: „Dacă o singură dată mai faci una ca asta, nu mai ieşi viu de aici“. Cu siguranţă şi Ceauşescu se frecase pe mâini de descoperirea Securităţii, dar întrebându-i pe alţii mai pricepuţi şi-o fi dat seama că este imposibil de introdus în ţară două linotipuri care au înălţimea acestei săli, să nu mai vorbim de o rotativă, care are 300-400 de tone. Trebuie că Burloi a fost serios muştruluit. Oricum, după acest incident, pe parcursul anchetei n-am mai auzit de numele Volodin, care a rămas corespondent al Izvestiei până în 1991. Mai grav este ceea ce i s-a întâmplat lui Uncu. Când ne-am revăzut, în libertate, după 22 decembrie 1989, mi-a arătat un dinte pe care îl „pierduse“ în timpul anchetei despre Volodin. Mai ales că Uncu susţinea că-l cunoaşte bine. În 1990, fiind invitat la o recepţie, la Ambasada Sovietică, s-a apropiat de el o persoană care s-a recomandat: „Volodin“. „Nu eşti dumneata!“ – a zis Uncu. „Ba da, eu sunt Volodin“. Uncu îşi pierduse dintele pentru altă persoană din ambasadă, despre care ar fi jurat că este Volodin.

În noaptea arestării, în micul meu apartament din Pajura au năvălit 15 securişti. În aceeaşi noapte, în curtea Direcţiei a 6-a s-a „turnat“ un film – cum scoteam din portbagajul Daciei matriţa ziarului. Aveam să aflu mai târziu de la Burloi că filmul a ajuns chiar la „tovarăşul“. Citez din procesul verbal al percheziţiei, executată cu mare precizie de celebrul torţionar MARIN PIRVULESCU: „…au fost descoperite următoarele: … Una matriţă confecţionată din metal, cu ramă de 40×30 cm, prevăzută cu 4 (patru) perechi de prindere şi 4 (patru) şuruburi de fixare (câte două pe latură) a literelor care sunt dispuse pe două coloane de circa 27/19 cm, precum şi un dispozitiv de ataşat la matriţă, cu prindere sistem balamale, iar pentru rulare doi rulmenţi pe care se află inscripţionat Poland 6200 şi respectiv BM3-HP6-6200. Matriţa a fost împachetată într-o hârtie de ambalaj şi s-a aflat în portbagajul autoturismului“. Aceleaşi meticuloase descrieri şi despre plăcuţele zincate, celebrul Vingaloc, culegătorul de litere, cu nr. 890, pungile cu litere, sortate şi nesortate, şpalturi corectate şi necorectate.

În privinţa grupului nostru, de la acest simpozion lipsesc destul de mulţi, dar mai ales Ştefan Niculescu Maier. L-am atras în grupul „R“ într-o perioadă când se intensificase controlul Securităţii la combinatul poligrafic şi Chivoiu mi-a spus că este aproape imposibil să scoată literele de plumb. Ştefan Niculescu Maier, specialist în informatică, urma să găsească posibilitatea tipăririi ziarului cu un microcalculator pentru multiplicări de texte. Existau, totuşi, două impedimente în acea vreme: preţul foarte ridicat şi faptul că imprimantele au o amprentă care este înregistrată. Până la urmă, ne-am întors la literele de plumb, pentru că maistrul Chivoiu a găsit modalitatea de a scoate literele din combinat.

Este clar că Ceauşescu era deranjat de tot ce-i punea în pericol imaginea. Ceauşescu a fost scos din minţi când a aflat de „trădarea“ presei. Nu s-a gândit niciodată că ziariştii, aduşi la stadiul de activişti, pot scoate un ziar, chiar cu litere luate dintr-un loc unde şi o muscă era monitorizată, unde totul era supravegheat ca o pânză de păianjen.

La un moment dat anchetatorii au aflat de la unul dintre noi că ne întâlneam în maşină, la coadă la benzină. Au făcut o întreagă anchetă pe această temă şi, din întrebările lor, mi-am dat seama că au dat o raită şi pe la cozi, să vadă câte persoane se află într-o maşină şi dacă nu cumva „fenomenul“ era extins sub această formă – asocierea la cozi. [Vezi ordinele nr. 02045 din 1982 si 02600 din 1988 ale Ministrilor de Interne inculpati HOMOSTEAN GEORGHE si POSTELNICU TUDOR in care sistemul de represiune trebuia sa monitorizeze inclusiv statioanele, oborurile, si tramvaiele]. De multe ori eram întrebat: „Şi cu ăsta tot la coadă la benzină te-ai văzut? Scrie!“ – auzeam ca un leit-motiv porunca lui Burloi. Şi scriam: „Prin luna decembrie 1988, în timp ce stăteam la coadă la benzină, împreună cu…“. Am scris mii de pagini de declaraţii şi cam tot atâtea le-am rescris. La un moment dat m-au pus să le rescriu şi să scot pasajele cu „coada la benzină“. Îmi dădeam seama că declaraţiile ajungeau şi la Comitetul Central – am aflat ulterior că le cerea şi Ceauşescu, îngrozit că nişte ziarişti au îndrăznit să scoată un ziar. Din aceeaşi cauză am fost pus să rescriu toate declaraţiile în care foloseam sintagma «activitatea de editare a ziarului „România“, care devenea „activitatea duşmănoasă de scoatere a fiţuicii intitulată «România»“.

Ce tevatură s-a iscat printre anchetatori când au aflat despre relaţia mea cu un operator de la TV, Mircea Brazdeş (care a şi fost dat afară). Tema: lungimea mesajului lui Ceauşescu de Anul Nou. Circulase un zvon că, de Anul Nou, românilor li se va face o surpriză. Am vrut să inserăm în ziarul „România“ ştirea că surpriza a constituit-o doar faptul că mesajul lui Ceauşescu a fost mai lung decât în alţi ani. S-au şi apucat anchetatorii să investigheze dacă nu cumva am lăsat pe undeva manuscrisul ştirii, dacă l-a mai aflat cineva sau dacă n-am lansat chiar noi bancul respectiv. Îngrozit o fi fost Ceauşescu şi când a aflat că-i pregătisem un înlocuitor: Ion Iliescu, despre care am scris zeci de pagini de declaraţii, chiar mai mult decât scriem acum în RL. O discuţie a noastră de un minut s-a transformat într-un dosar. Discutasem în patru despre o persoană care ar fi putut face parte din conducerea ţării. N-am intrat în amănunte, cum anume am dori să se realizeze aşa ceva. Mihai Creangă a avansat într-o doară numele Ion Iliescu. Eu doar am spus că ştiam că a fost coleg cu Gorbaciov.

De cele mai multe ori, când rescriam declaraţiile şi când anchetatorii se plictiseau să-mi dicteze, eram pus să fac singur modificările. Am văzut cum o mână de şef scria lângă o acoladă de pasaj un „NU“ mare, „până aici“, „concret“, „fără importanţă“, „fără legătură cu cazul“, „majuscule“ (adică să scriem pasajul cu majuscule). Din notarea pasajelor amputate mi-am dat seama că erau eliminate, să nu-i supere pe stăpâni, atunci când le vor citi.

Cine are curiozitatea să citească declaraţiile date la Securitate de cei anchetaţi – dacă vor fi scoase din arhive şi dosarele de anchetă, nu numai cele operative, ca în prezent – va sesiza că sunt folosite expresii standard, de genul „date sau informaţii ce nu erau destinate publicităţii“, sau „fiţuică clandestină“. Dar au existat şi perioade când anchetatorii mă lăsau să scriu o declaraţie fără „dictare“. Când citeau că lucrătorii din presă n-au curajul să scrie adevărul, că se complac în malaxarea unor vorbe goale şi osanale, că partidul se teme de părerile oamenilor, că s-a ajuns ca tinerii din Bucureşti să înveţe bulgăreşte, cei din Moldova ruseşte iar ardelenii ungureşte, că se raportează producţii agricole imposibile chiar şi în vise, că n-ar trebui să se teamă de critici nici şeful statului şi multe altele – anchetatorii îmi ziceau: „măi banditule, nu te potoleşti nici aici!“ Am modificat sute de pagini în care apărea numele Ceauşescu, schimbând cu „conducerea superioară de partid şi de stat“. Şi securiştilor le era teamă că noi îi pomenim numele în declaraţii.

Birourile de anchetă ale Securităţii se aflau chiar deasupra închisorii din Calea Rahovei. Zi şi noapte auzeam răcnetele celor torturaţi. La început am crezut că ţipetele se aud de la anchetele IGM, cei arestaţi fiind torturaţi să spună unde ţin aurul. Când auzeam însă „Spune cum a ajuns scrisoarea la Europa liberă“, era limpede cine erau anchetaţi. Mi se sfâşia inima când auzeam scâncete şi răcnete. Mai ceva ca propriile torturi. Eram intrigat şi când răcnetele ieşite din torturi se întretăiau cu glasurile cristaline ale copiilor de la o grădiniţă aflată chiar lângă curtea închisorii. Sunt convins că la început copiii au întrebat-o pe „tovarăşa“ ce se întâmplă, după care s-au obişnuit şi ei cu acele „zgomote“. În Calea Rahovei, aproape o jumătate de an am stat singur în celulă, de mi-am pierdut vocea – o am şi acum voalată. Singura fiinţă cu care am împărţit celula a fost un păianjen, asta când şobolanii nu reuşeau să iasă din apa unei toalete de tip turcesc. Ca să-mi treacă timpul am început să număr. Uneori mă trezeam reluând numărătoarea – 701, 702, 703. Am realizat că pot să-mi pierd minţile. Am găsit altceva. Am refăcut, mental, de astă dată cu încetinitorul, desele mele peripluri pe stâncile montane sau am compus, tot în minte, careuri de cuvinte încrucişate.

Dacă nu venea revoluţia şi mă întorceam la Jilava, unde stăteam în celulă cu doi tâlhari care se lăudau că tăiau cu lama mâna unei bătrâne să spună unde ţine banii de înmormântare apoi mă prelucrau să-i „dau“ pe toţi complicii, aş fi ajuns în situaţia lui Babu Ursu. La 1 decembrie 1989 Securitatea m-a luat de la Jilava şi m-a adus din nou în Rahova. Ultima declaraţie pe care mi-a luat-o a fost în 15 decembrie 1989. Ulterior, aveam să aflu că din 16 s-au aflat la Timişoara.

La solicitarea „Academiei Civice“ de a intra în posesia unor documente privind editarea ilegală a ziarului „România“, SRI a dat un răspuns negativ. Dar cu această ocazie măcar am aflat numărul dosarului – 66533, compus din şapte volume. După 12 ani n-am reuşit să le vedem.

Aflu din documente ale Securităţii, descoperite abia în 2002, că, într-un plan de măsuri întocmit de galonaţii Instituţiei în chiar luna arestării noastre – ianuarie 1989, se spune că trebuie anihilate orice „manifestări anarho-protestatare de redactare şi difuzare de înscrisuri cu conţinut necorespunzător“, prin „alte fapte de natură să prejudicieze securitatea statului“. În 1989 Securitatea avea să mai elaboreze câteva „planuri de măsuri“, dintre care, cel din noiembrie, codificat „Orient ’89“, trădează nervozitatea poliţiei politice, care n-a avut nici o clipă intenţia să-l răstoarne pe Ceauşescu, aşa cum se vorbeşte astăzi, în încercarea de a arunca o altă aură asupra Securităţii, plină, vezi Doamne, de specialişti în munca de informaţii. Nu i-au interesat nici securitatea statului, nici interesul naţional, ci doar acţiunile de poliţie politică care să perpetueze dictatura ceauşiştilor. Securitatea n-a fost serviciu de informaţii şi contrainformaţii, ci poliţie politică sadea. Cine cuteza să aibă alte opinii decât ale camarilei ceauşiste, intra în maşina de tocat a poliţiei politice.

Când am înfiinţat organizaţia „R“ ştiam că Securitatea omniprezentă ar fi fost îngrozită de apariţia unui ziar, scris şi tipărit chiar de ziarişti. Ne încadram în ceea ce Securitatea numea „sporirea eficienţei controlului de Securitate în problemele artă-cultură, presă, poligrafie şi radio-televiziune“. Din această cauză, atunci când am fost arestaţi, Securitatea s-a arătat dispusă să-l servească cât mai bine pe cel care era scos din minţi că în ţara lui s-a putut scoate un ziar clandestin.

După atâţia ani de la Revoluţie, deşi este bagatelizată încă disidenţa şi împotrivirea, trăiesc doar mica bucurie că am salvat onoarea presei şi că am dat o lecţie unei prese obediente. Doream, cu adevărat, să dăm un licăr de speranţă.

Cu regretatul Radu Chesaru am reuşit să reconstituim un mic tablou al torţionarilor de la Direcţia a VI-a: Gh. Vasile, Petre Murariu, Gh. Burloi zis şi „Omul Negru“, Ion Alexe, Ionel Călin, Ninel Rădulescu, Ion Traşcă, Constantin Marcel, Gh. Comşa, Petre Togoreanu, Neculai Prundea, Mihai Popa, VASILE HODIS, Jenică Iosif, Gh. Cotoman, Nicu Sandu, MARIN PIRVULESCU, Alex Iordache, Constantin Teodosiu, Pavel Mateiuc, Valer Gordan, Mircea Dumitru ş.a.

Cei mai mulţi s-au erijat în procurori, la Jilava, cu pistoale şi bastoane, pentru anchetarea revoluţionarilor arestaţi în 21 decembrie ’89. Unii au fost reactivaţi de SRI, alţii au ajuns oameni de afaceri şi şi-au lăsat barbă. Securitatea colabora de minune şi cu procurorii, obedienţi şi ei, care nu făceau altceva decât să transcrie ce dictau anchetatorii. Figurile sinistre din Calea Rahovei au fost Mihai Ştefănescu [nn: acelasi ca si in cazul GHEORGHE URSU] şi Mihai Mureşan.

Când am înfiinţat Organizaţia „R“ ştiam câte ceva despre rezistenţa anticomunistă. Mai ales de la un unchi, morar de la ţară, care trecuse şi prin închisori, şi pe la Canal. Ştiam despre ce-au îndurat deţinuţii politici, dar n-am ştiut nimic despre acel nemaipomenit sentiment de iertare faţă de torţionari care s-a dezvoltat la deţinuţii politici. Mărturisesc că la începutul detenţiei eram bântuit de ideea răzbunării faţă de un torţionar sadea, gen Burloi. Încet-încet s-a dezvoltat şi în mine sentimentul iertării. Mulţumesc lui Dumnezeu că am avut puterea să-i iert. Altfel mi-ar fi luat şi sufletul. Şi, de aceea, vreau să repet aici, la Sighet, ca un omagiu celor ştiuţi şi neştiuţi, al celor care nu mai sunt în viaţă, care s-au opus regimului comunist şi Securităţii, celebrele cuvinte scrise şi pe pereţii muzeului, ale deţinutului politic omorât în această înfiorătoare temniţă, istoricul Gheorghe I. Brătianu: „Adevărul rămâne, oricare ar fi soarta celor care l-au servit“.

Din Petre Mihai Băcanu (Bucureşti), Ceauşescu a fost îngrozit de apariţia unui ziar ilegal în Romulus Rusan (ed.), Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, Fundația Academia Civică, 2003

 Aceasta impresionanta marturie este relevanta pentru metoda aplicata de regim grupului de disidenti de la Romania Libera (amenintari cu moartea, torturi psihice si fizice “medievale”, obsesia lui Ceausescu de a reduce la tacere opozitia, mai cu seama pe jurnalisti si scriitori, deghizarea cazului in infractiuni de drept comun, folosirea tortionarilor de drept comun in camera de detentie, etc), toate regasindu-se printre metodele folosite si impotriva lui GHEORGHE URSU. Pana si insistenta fetisizanta a securitatii de a se referi in declaratii la Ceausescu nu prin nume, ci prin sintagma “conducerea superioară de partid şi de stat”, se regaseste in declaratiile din Dosarul Penal al lui GHEORGHE URSU. Mai mult, chiar jurnalistul remarca asemanarea situatiei lui cu cea a inginerului disident: “Dacă nu venea revoluţia şi mă întorceam la Jilava, unde stăteam în celulă cu doi tâlhari care se lăudau că tăiau cu lama mâna unei bătrâne să spună unde ţine banii de înmormântare apoi mă prelucrau să-i „dau“ pe toţi complicii, aş fi ajuns în situaţia lui Babu Ursu”. Din aceasta marturie a lui Petre Mihai Bacanu reiese insa si faptul ca acelasi tratament inuman, tot din motive politice, nu era aplicat numai grupului sau. In timp ce era anchetat, ziaristul disident auzea “zi si noapte urletele celor anchetati” pentru motive politice (de exemplu, scrisori la Europa Libera, ca si in cazul GHEORGHE URSU). Inca o dovada directa, care se coroboreaza cu cele din dosarul de fata, a atacului sistematic si generalizat al regimului dictatorial Ceausescu impotriva tuturor opozantilor:

 

5.14.1.  Marturia lui Petre Mihai Bacanu in dosarul de fata

"Referitor la modul de ancheta de la securiate arat ca existau ofiteri… foarte duri, unul din acestia a fost si mr. PIRVULESCU. Cind era vorba de violenta in ancheta, in ceea ce ma priveste era chemat mr. PIRVULESCU. Acest lucru s-a intimplat in trei rinduri, cea mai dura situatie a fost atunci cind in urma unei declaratii in care am scris lucru care era imposibil de realizat, cred ca au fost mustruluiti de superiori si s-au razbunat asupra mea, respectiv mi-a zdrobit degetul mijlociu de la mina dreapta in usa mi-a tumefiat fata. Acelasi ofiter a avut o atitudine agresiva si cu ocazia perchezitiei ce mi-a fost facuta inainte de retinere, cind a intrat in camera baiatului meu care la acea data avea 16 ani si pe care l-a lovit si l-a aruncat din patul in care dormea fiind pe la ora 2 noaptea. ... [Radu Chesaru] mi-a povestit ca in timpul arestarii a fost si el victima mr. PIRVULESCU, cu toate ca nu-l ancheta direct PIRVULESCU... Din pacate CHESARU s-a sinucis. El fusese anchetat tot pentru infractiuni la securitatea statului, respectiv constituirea unei organizatii cu denumirea "Vulturul Brancovenesc"".

 Din aceasta marturie rezulta ca inculpatul PIRVULESCU MARIN era unul dintre cadrele de baza a Securitatii in aplicarea represiunii sistematice nu numai asupra lui GHEORGHE URSU, dar si in alte cazuri de disidenti politici. Petre Mihai Bacanu are un deget deformat in urma tratamentului aplicat de inculpatul PIRVULESCU MARIN.

  

5.15.   Alte crime impotriva umanitatii, de natura sociala, ale regimului Ceausescu                                       

Cf. RFCPADCR, mii de oameni au fost arestaţi pentru că au vrut să plece din România, multi au fost condamnaţi şi sau omorâţi la frontieră, sau chiar pe celălalt mal al Dunării, în Iugoslavia (pag 207).  

Impunerea unor norme aberante privitoare la „alimentaţia raţională”, înfometarea populaţiei, oprirea căldurii, starea de mizerie, de disperare provenită din degradarea fizică la care regimul a condamant un întreg popor. Notăm că nici un membru al conducerii PCR nu şia ridicat vocea împotriva acestei politici de exterminare prin frig şi foamete. Conceptualizarea mizeriei materiale şi morale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţinere a puterii comuniste. În „Programul PCR” adoptat în 1974 se vorbea despre

„umanismul revoluţionar ca adevărat umanism”, în practică triumfase cel mai devastator antiumanism. Pretinzând că împlineşte dezideratele marxismului, regimul a tratat o întreagă populaţie ca pe o masă de cobai supuşi acestui delirant experiment de inginerie socială.(pag. 635).

 

5.16.   Teroarea prin internari fortate in spitale psihiatrice

Climatul de represiune totatlitara era întreţinut si prin internări în spitale psihiatrice, „dispariţii”, „accidente” şi morţi suspecte. România a fost singura ţară comunistă europeană în afara URSS în care a fost atestată utilizarea internărilor psihiatrice ale opozanţilor politici. Primul care a denunţat această practică a fost doctorul Ion Vianu în 1977, iar primul caz concret demonstrat în Occident a fost acela al lui Vasile Paraschiv în 1978. Vezi Ion Vianu, La répression psychiatrique. Nous avons les moyens de vous guérir…, în „Roumanie. Crise et repression”, op.cit., pp. 33-34; Trois internement psychiatrique. Le témoignage de Vasile Paraschiv, în Ibidem, pp. 35-38. Pentru dispariţii suspecte, vezi Les „disparus”, document întocmit de Liga pentru apărarea drepturilor omului în România de la Paris, în Ibidem, pp. 38-40. Vezi şi Ion Vianu, Persecuţia psihiatrică a opozanţilor şi disidenţilor în Ruxandra Cesereanu, (coord.), Comunism şi represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Polirom, 2006, pp. 208-216; Florin Alexandru Stănescu, Politica psihiatriei româneşti şi psihiatrie politică în Analele Sighet nr. 10. Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003, pp. 192-202.                                     
Cu toate că internările cunoscute ale disidenţilor în spitale psihiatrice au avut loc cu precădere între 1969 şi 1979, această practică a continuat totuşi până în 1989. Revelator in acest sens este si studiul lui Mădălin HODOR Ce nu cuprinde un dosar de securitate (din volumul CNSAS Studii 1mentionat anterior).

In baza studierii dosarelor securitatii, autorul conchide ca “Dosarul asigura cadrul în care se puteau îndeplini, în secret... supravegherea continuă, riguroasă, eficientizată prin anularea oricărei posibilităţi de luare prin surprindere a autorităţii... O dată ce starea de anormalitate va fi instaurată, societatea va accepta expresia „a avea ceva la dosar" ca pe o explicaţie lapidară, dar plauzibilă a pedepsirii individului. Pentru întocmirea lui oamenii erau interogaţi în beciurile închisorilor comuniste, pentru el erau trădaţi de prieteni, de rude sau colegi. Din pricina lui nu se realizau profesional, nu plecau în străinătate şi erau constrânşi să trăiască izolaţi. Acel „ceva" ... nu era neapărat o „greşeală" personală: putea fi o rudă închisă pe motive politice sau una fugită în străinătate. A face parte dintr-o familie cu un trecut „duşmănos", de exemplu.  In aceeaşi categorie se Inscriu şi foştii „prizonieri de conştiinţă". Folosirea metodelor psihiatrice de către regimul comunist ca armă îndreptată asupra celor care se opuneau „noii ordini sociale", a fost “ certificată de rapoarte ale unor organisme internaţionale şi de mărturiile unor victime directe... Într-un discurs publicat de Scânteia din 2 octombrie 1968, Nicolae Ceauşescu, făcând obişnuitele aprecieri la adresa realizărilor regimului, spunea: „doar nebunii nu văd binefacerile socialismului". Mesajul său a fost înţeles şi cazurile de „nebuni" nereceptivi la „binefacerile" regimului au început să se înmulţească. Cadrul era asigurat de codurile de legi comuniste care au permis internarea ca „bolnavi psihici" a celor care se opuneau regimului. Decretele 12/1965 şi 113/1980... au trimis în spitale special amenajate şi păzite cu stricteţe de Securitate numeroase persoane aflate în afara ariei de „normalitate" trasate de Partid.
 

Teodor Negulescu, lăcătuş mecanic la „Textila"- Buzău, a făcut o serie de sesizări la organele de partid prin care demasca neglijenţa, abuzurile, actele de umilire şi şantaj la care era supusă populaţia României. Ca urmare a acestui fapt a fost dat afară, anchetat de Securitate şi internat la Spitalul de neuro-psihiatrie Săpoca (vezi Silviu Alupei, Cazul Negulescu. Un nebun pentru liniştea Fării, în Tinerama, 9-15 septembrie 1994, p. 11). 

Condiţiile în care erau ţinuţi aceşti oameni arată intenţia regimului de a-i face să dispară.... Iată cum descrie una dintre victimele internărilor forţate un aşezământ destinat internării disidenţilor. Este vorba despre Secţia Cula a Spitalului de Psihiatrie nr. 9, aflată la 15 kilometri de Bucureşti în satul Popeşti-Leordeni. „In cele patru barăci unde erau cazaţi separat bărbaţi şi femei, ne-au înghesuit şi pe noi, cei aduşi intempestiv, încât dormeam câte doi într-un pat. Mâncare puţină, iar condiţiile de igienă nu prea se respectau. Păduchii circulau în voie ..." (Dumitru Mircescu, D incolo de iluzii. Transhimeria, Bucureşti, Editura Scripta, 1994, p. 181) .

Unele dintre spitalele în care erau săvârşite abuzuri au căpătat o faimă tristă: „Dr. Marinescu", „Poiana-Mare" sau „Dr. Petru Groza". La secţia de psihiatrie a Spitalului Jilava se aflau tot timpul încarcerate vreo sută de persoane: laolaltă cu deţinuţii politici erau ţinuţi şi cei de drept comun cu boli mintale grave.

Amestecarea categoriilor de deţinuţi nu era o practică nouă în sistemul penitenciar şi ţinea de aplicarea metodelor de înfrângere a rezistenţei. Deţinuţii politici erau consideraţi „bandiţi", fiind condamnaţi penal şi, prin urmare, asimilaţi infractorilor. Efectele asupra celor supuşi acestui regim de umilinţe erau cu atât mai mari cu cât stigmatul îi urmărea şi în lumea din afara închisorii, putîndu-se extinde şi asupra celorlalţi membri ai familiilor lor.

In cazul celor supuşi abuzurilor psihiatrice, categorisirea lor drept „nebuni" urma aceeaşi schemă. Fiind „bolnavi", nu mai puteau face parte din societate, internarea lor devenind o problemă de sănătate publică, o practică folosită peste tot în lume. Prin mascarea adevăratelor cauze ale internării, regimul apărea ca protector al corpului social. ... Poate cel mai nociv dintre abuzuri a fost generat de procesul de „curăţire" aplicat de Securitate oraşelor cu ocazia unor evenimente politice importante: congrese internaţionale, vizitele unor delegaţii străine, dar şi a sărbătorilor „populare" 1 Mai sau 23 August. Toţi cei care se dovediseră incomozi sau inadaptabili la condiţiile regimului şi în special cei care reprezentau un potenţial pericol pentru desfăşurarea festivităţilor, erau urcaţi în dube şi trimişi spre internare în spitale psihiatrice. Alături de disidenţi erau aduşi alcoolici, prostituate, Intr-un cuvânt toţi cei care aminteau de o realitate incompatibilă cu „evoluţiile" societăţii socialiste.

Unei instituţii psihiatrice îi erau necesare aproximativ cinci zile pentru a stabili diagnosticul şi a aprecia dacă pacientul avea sau nu nevoie de internare, lucru imposibil de făcut în spitalele supra-aglomerate cu sute de persoane aduse o dată. După consumarea evenimentului, toţi, sau aproape toţi erau eliberaţi, unii dintre ei fără nici o formalitate şi fără să fi fost nici măcar examinaţi de personalul medical. in 1981, cu ocazia Universiadei, pe baza dispoziţiilor Direcţiei Sanitare, au fost internate abuziv circa 600 de persoane din Bucureşti (Fragment din raportul Delegaţiei Consultative la Bucureşti din partea Asociaţiei Intemaţionale Geneva Initiative on Psychiatry în Cotidianul, 1 iulie 1992)...

Metodele folosite pentru a-i ridica pe indezirabili au fost povestite de o victimă a lor. intâmplarea se plasează cronologic înaintea vizitei la Bucureşti a lui Mihail Gorbaciov în mai 1987: „La mine au venit întâi pe 22 (22 mai 1987 - n.n.) pe la nouă seara, doi, de la Miliţie, ... şi mi-au zis ceva de genul ăsta: - Domnule, te rog să vii cu noi pentru că avem o reclamaţie anonimă şi vrem să o rezolvăm! -Nu domnule! ... Au plecat şi au venit a doua zi când mă întorceam de la Biblioteca Academiei (...) Mi-am dat seama despre ce-i vorba, că vin ăia să mă umfle şi, până să ajung la uşă, dăduse drumul mama şi cei şapte miliţieni conduşi de căpitanul Stanciu au intrat alergând în casă şi au început să ţipe la mine, să mă duc cu ei la comandantul Secţiei pentru că mă certasem cu colegii. Şi aşa am fost adus aici (la Cula - n.n.) cu duba” (M'ărturie orală a lui Octavian Fulea). În cazul său, dosarul nu oferă nici măcar varianta oficială a faptelor. Lipsesc referirile la perioada prezentată, toate documentele indicând anul 1982 ca dată finală a acţiunii de urmărire (A.C.N.S.A.S., dosar nr. 215056 - I 61).

Fiindcă aveau o rudă în străinătate, cu care întreţineau corespondenţă, [oamenii] erau bănuiţi de spionaj, dacă îşi manifestau nemulţumirea faţă de mijloacele tehnice pe care le foloseau erau pasibili de „sabotaj economic", iar dacă se abonau la o publicaţie străină deveneau „suspecţi de evaziune". Dincolo de ele, însă, se întrevede preocuparea de a găsi individului o vină oarecare, fie şi inventată. In ultimii ani ai regimului practic cetăţenii erau împinşi să săvârşească mici „infracţiuni" pentru a supravieţui. Ţigările şi mâncarea se procurau de pe „piaţa neagă", subterfugiu folosit de toată lumea, inclusiv de membrii cu funcţii mari în aparatul partidului şi ofiţerii de Securitate. Această practică generală putea deveni oricând condamnabilă penal, dacă respectivul intra în sfera de interes a organelor de securitate.

Regimul a pedepsit în aceeaşi măsură actul în sine cât şi intenţia bănuită de a-l săvârşi...  In aproape flecare dosar se găseşte, în afara persoanei direct implicate, o listă cuprinzând nume ale rudelor, prietenilor, vecinilor, colegilor de serviciu, un inventar al existenţei sociale a respectivului. Despre aceste persoane, documentele dosarului nu vorbesc decât în măsura în care ele prezentau „interes operativ" sau dacă au avut de a face într-un fel sau altul cu organele Securităţii. Scopul profesional al listei este de a constata eventualele posibilităţi de a recruta persoanele cele mai apropiate de „obiectiv" sau, după caz, de a constata dacă poate fi vorba de „un anturaj ostil".

 Colegii de serviciu sunt chemaţi la biroul de personal sau la sediul Securităţii şi obligaţi să dea declaraţii despre persoana respectivă, vecinilor li se cer declaraţii despre comportamentul şi obiceiurile sale, rudele şi prietenii sunt la rândul lor abordaţi. Nu era vorba numai de a strânge cât mai multe informaţii despre cel urmărit, de multe ori ofiţerul dându-şi seama că respectivii nu puteau fi folosiţi direct. Se urmărea şi crearea unei „carantine" asupra acestuia prin ruperea legăturilor fireşti cu mediul său. Abordaţi într-o manieră directă, dar păstrându-se un aer de conspirativitate, unii dintre ei îşi dădeau seama de pericolul pe care îl reprezenta continuarea legăturilor cu persoana în cauză. Rezultatele erau deseori cele scontate: contactele se răreau treptat, iar eventualele discuţii se limitau la aspecte cât mai inocente cu putinţă. Dacă existau, totuşi, persoane dispuse să rişte şi care continuau să îl viziteze pe urmărit, ele se expuneau măsurilor de urmărire speciale (filaj, interceptarea corespondenţei sau a convorbirilor telefonice). Convinşi că erau în permanenţă ascultaţi - dosarele cuprinzând mijloacele operative arată că această convingere era justificată - erau obligaţi să joace zilnic intr-o piesă de teatru absurdă.

 ...Cantitatea informaţiilor cu caracter personal din fiecare dosar este semnificativă, informatorii care le furnizează fiind cei mai apreciaţi. Minciuna şi calomnia nu deranjau, pentru că însuşi regimul le promova.

Aceasta este una dintre „capcanele" pe care dosarul le poate intinde, mai ales atunci când în centrul atenţiei se află persoane publice sau personalităţi ale trecutului. in aceste cazuri valoarea documentară a dosarului trebuie pusă mereu în raport cu provenienţa sa. Nu trebuie uitat faptul că el este creaţia unei poliţii politice şi a unui regim care au amestecat minciuna cu adevărul şi realitatea cu iluzia....

Dincolo de problemele pe care le ridică, dosarul rămâne cel mai important martor al trecutului comunist...”.

 

5.17.   Atacurile contra Europei Libere si opozantilor din afara tarii

 Marturiile lui Ion Mihai Pacepa demasca natura criminala a regimului şi a Securităţii din interior, oferind sute de exemple. Dintre ele, cazul lui Matei Haiducu, care in 1982 a demascat planul de a “elimina prin orice mijloace” pe disidentii Paul Goma si Virgil Tanase de la Paris (pag 155). In capitolul “iradiere letala in celule de inchisoare”, fostul general descrie programul de iradiere cu numele de cod “Radu”, ce urma sa fie folosit, la ordinul direct al lui Ceausescu, impotriva lui Carol Kiraly, care devenise un oponent al lui Ceausescu in privinta drepturilor minoritatilor (pag. 145-149). Un al critic al regimului din Franta, Sergiu Manoliu, care organizase o demonstratie anticeausista, abia a scapat cu viata unui atentat ordonat de Ceausescu si organizat de DIE (Directia de Informatii Externe) folosind teroristi profesionisti din Franta (pag 263). De fapt, Ceausescu i-a ordonat direct chiar lui Pacepa sa organizeze uciderea tuturor disidentilor fugiti in strainatate, inclusiv pe Goma si Constantin Rauta, si sa bombardeze sediul Europei Libere, prin intermediul unui terorist occidental recrutat de DIE cu numele de cod “Felix” (pag. 190).

De fapt, regimul Ceausescu a purtat un război neîntrerupt împotriva lor şi mai cu seamă împotriva „Europei Libere”. Trei directori ai acestui post de radio au murit în împrejurări suspecte, probabil iradiaţi (Noel Bernard, Mihai Cismărescu şi Vlad Georgescu). Impotriva postului de radio au avut loc in 1981 atentate cu bomba, redactorii postului au primit colete-capcana, iar Monica Lovinescu, binecunoscuta opozanta de la Paris a fost maltratata in plina strada. Vezi marturia lui Nestor Rates in Episoade violente din istoria Europei Libere, Revista 22, 21.07/2003. Fostul director al Europei Libere, care a studiat ulterior dosarele securitatii, scria:

 „Securitatea nu-şi făcea iluzii în privinţa felului în care [Vlad Georgescu] avea să conducă postul de radio. De la bun început, au conceput planul neutralizării lui complete. Această frază apare pentru prima oară într-un plan de măsuri de patru pagini, purtând data de 25 iunie 1982. Însemna lichidarea. Un număr mare de informatori au fost trimişi la München pentru a culege informaţii despre situaţia lui Vlad, respectiv:

 • sănătatea lui fizică şi psihică;

 • relaţiile din interiorul şi din afara postului de radio;

 • rutina zilnică;

 • unde şi cum îşi petrecea timpul liber şi alte amănunte de acest gen;

 • o atenţie deosebită s-a dat locuinţei sale, un apartament situat la parter şi considerat nesigur, adică penetrabil;

 • de asemenea, s-a manifestat un mare interes faţă de poziţia exactă a fiecărei piese de mobilier din apartamentul lui Vlad, în special a biroului său în raport cu ferestrele şi uşile”.

 In lucrarea “Securitatea contra Radio Europa Liberă” (Editura Adevărul Bucureşti, 2011)  Richard H. Cummings, fostul director al Serviciului de Securitate al posturilor de radio Europa Liberă şi Libertatea în perioada 1980-1995 detaliaza informatiile obtinute de serviciile occidentale despre actiunile de tip terorist ale Securitatatii impotriva Europei Libere:

 “Fapt este că informatorii trimişi la München au furnizat descrieri detaliate şi chiar schiţe ale interiorului apartamentului. Apoi, să nu uităm numeroasele scrisori şi telefoane de ameninţare primite de Vlad Georgescu, inclusiv cele vizandu-l pe fiul său de doar 8 ani .

 În decembrie 1987, Vlad Georgescu mi-a împrumutat exemplarul său din recent publicatele memorii ale lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi Roşii. Fostul general de Securitate şi director adjunct al serviciului de spionaj DIE (rebotezat ulterior CIE) susţinea în cartea sa că Securitatea conduce diverse operaţiuni împotriva radioului Europa Liberă, de la atentate şi ameninţări la adresa redactorilor departamentului românesc, la recrutarea unei secretare a directorului departamentului central de ştiri (Central News), cu numele de cod „Balthazar”.

 Vlad Georgescu a vorbit pentru prima oară la microfon despre cartea lui Pacepa într-o sâmbătă a lunii noiembrie 1987. Cumnata sa, care locuia în România, urma să vină în vizită la München. Ea a fost chemată la Securitate în lunea care a urmat difuzării materialului. Ofiţerul de securitate l-a criticat aspru pe Vlad şi i-a spus femeii că, în cazul în care Vlad ar permite difuzarea cărţii, va fi lichidat. Cu toate acestea, Vlad a decis ca, din ianuarie 1988, Radio Europa Liberă să înceapă difuzarea cărţii Orizonturi Roşii. ... Pe 4 ianuarie 1988, Radio Europa Liberă a difuzat primul episod din cartea lui Pacepa. ... Cartea era extrem de critică la adresa lui Nicolae Ceauşescu şi membrilor familiei sale. La scurt timp mi s-a confirmat că secţia FBI din Washington începuse o anchetă referitoare la o posibilă ameninţare teroristă a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei contra editorului cărţii lui Ion Pacepa.

... Între timp, starea sănătăţii lui Vlad Georgescu se deteriorase. După ce s-a plâns o vreme de ameţeli ciudate, de pierderi bruşte de echilibru, Vlad s-a dus la doctor. A trecut prin mâna mai multor specialişti, dar diagnosticul era clar: tumoare malignă la creier. Urma să plece în Statele Unite pentru operaţie. Înainte de aceasta, la sfârşitul lui iulie, el s-a întâlnit la München cu doi agenţi americani, unul din partea Departamentului de Stat de la Washington, şi unul din partea consulatului american din München...

Pe 3 septembrie, importantul cotidian londonez „Times” a publicat un articol despre cazurile de cancer semnalate printre redactorii serviciului românesc al Europei Libere. Autorul articolului, Anatole Lieven, amintea... de aşa-numitul „Plan Radu”.

 La începutul lunii noiembrie, Emil Hurezeanu a primit prin telefon următoarea ameninţare:

 „Salut, sunt un prieten de-al lui Harry. Dacă nu te potoleşti, vei fi ucis. Domnule Emil, nu vom ezita să aplicăm soluţia finală. Eşti următorul pe «lista neagră», după Vlad...”  Simpla menţionare a numelui „Harry” demonstra, spunea [Hurezeanu] că în spatele ameninţării se afla Securitatea. Înainte de a părăsi România, un ofiţer de Securitate i-a spus: „Mă numesc Harry, să ţii minte asta”. Numele lui „Harry” fusese pomenit şi la precedenta ameninţare telefonică primită de Hurezeanu.

 Pe 17 martie 1989, ataşatul politic al Consulatului american din München mi-a dat următoarea informaţie furnizată de un fost agent al Securităţii:

 „În cursul anului 1988 a fost pus la punct un program activ, probabil chiar foarte activ, pentru eliminarea unor persoane din occident, în special a celor care se exprimau deschis împotriva lui Ceauşescu, a regimului şi a familiei sale. Bucureştiul devenise deosebit de sensibil la criticile adresate familiei Ceauşescu. Dintre criticii lui Ceauşescu se remarcau în primul rând redactorii de la Europa Liberă. Ceauşescu era foarte nemulţumit de măsurile luate de Centrul de Informaţii Externe în ultimii şapte-opt ani. Vara trecută (1988), şeful serviciului care se ocupa de Radio Europa Liberă a fost îndepărtat, iar noul şef a lansat o operaţiune cu totul nouă de infiltrare a secţiei române a Europei Libere. Ordinul său explicit era să fie eliminaţi toţi cei care îl atacau zilnic pe Ceauşescu. Acesta devenise foarte sensibil la criticile formulate de Europa Liberă, se considera ironizat, şi asta îl enerva cumplit. Emisiunile sunt foarte bine primite de populaţie, şi audienţa Europei Libere este foarte mare. ...CIE avea nevoie de ceva care să ucidă sub aparenţe naturale” .

 Securitatea a racolat sute de informatori pentru a culege date despre disidentii din occident si de la Europa Libera, cu evidenta intentie de a pregati acele atentate, sau de a gasi alte mijloace pentru a-i reduce la tacere. Vezi in acest sens lucrarea “Sursele Securitatii informeaza” editata de Institului National pentru Memoria Exilului Romanesc (Humanitas 2008), unde sunt reproduse 71 de note informative ale “surselor” asupra opozantilor respectivi.

6.   Sfirsitul regimului a ocazionat represiunea cea mai sangeroasa: Revolutia din decembrie 1989 

6.1. Premisele Revolutiei

Conform Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii din Romania, ameninţarea de a deveni victima unuia dintre  procedeele de represiune funcţiona ca un inhibator la nivelul populaţiei, împiedicându-i pe mulţi să-şi manifeste nemulţumirea faţă de regim. Deşi oficial nu mai existau prizonieri politici în România după 1964, în realitate, zeci de mii de persoane, deţinuţi de „drept comun”, erau arestate din cauza credinţei lor, pentru tentative de trecere ilegală a frontierei sau pentru “parazitism”, chiar în ziua următoare concedierii care sancţiona o atitudine considerată "ostila" A distribui manifeste sau a scrie un text protestatar pe peretele unei fabrici era asimilat unei acţiuni care atingea „securitatea statului”, pasibilă de zece ani de închisoare. Acest tratament era rezervat anonimilor, care nu beneficiau de potecţie în străinătate.  În cazul disidenţilor cunoscuţi, represiunea era disimulată: izolare, tracasare şi umilinţe cotidiene, presiuni asupra celor apropiaţi, şantaje, etc. În plus, frica era alimentată şi de sentimentul insecurităţii provocat de arbitrariu. În fiecare moment şi sub orice pretext, românii puteau fi denunţaţi sau acuzaţi, fără a avea posibilitatea de a se apăra. În 1985, de exemplu, toţi salariaţii au fost obligaţi să semneze un angajament prin care afirmau că au luat cunoştinţă de existenţa unui decret asupra secretului de stat (Decretul nr. 408), dar conţinutul acestuia a rămas secret, pentru simplul motiv că nu a fost niciodată publicat.  Oamenii erau doar avertizaţi că domeniul de aplicare a acestui decret este foarte larg şi că el se referă, îndeosebi, la contactele cu străinii, supuse deja unor reguli foarte restrictive încă din 1974 (de pildă, obligaţia de a raporta în scris la miliţie în maximum 24 de ore conţinutul oricărei discuţii, chiar accidentale: o conversaţie pe stradă provocată de simpla căutare a unei adrese). Deja în administraţii şi în întreprinderi, conversaţiile cu străinii nu se mai puteau desfăşura decât cu martori de faţă şi numai în birouri desemnate în acest scop. În plus, era recomandată cu insistenţă evitarea contactelor cu străinii în afara acestui cadru. Poliţia politică, emanaţie şi principal executant al partidului, dispunea de puteri discreţionare. Domeniul ei de intervenţie era cvasi-nelimitat: el atingea toate sferele vieţii sociale şi chiar private. În absenţa statului de drept, Securitatea era cea care decidea în ultimă instanţă asupra sorţii fiecărui individ: atribuirea unui loc de muncă, locuinţe, paşaport, promovări sau sancţiuni (inclusiv cele judiciare). Spre exemplu, acestei instituţii îi revenea privilegiul de a aplica decretul nr. 98/1983, care reactualiza o practică din anii 1950: fiecare posesor al unei maşini de scris era obligat să o declare la miliţie pentru a obţine o autorizaţie.

Mihail Gorbaciov a venit în vizită oficială în România în perioada 25-27 mai 1987. Era ultima ţară din blocul sovietic pe care o vizita liderul de la Kremlin. Gorbaciov i-a spus lui Ceauşescu, într-o discuţie particulară: „Dumneavoastră ţineţi ţara într-o stare de frică, după ce aţi izolat-o de lume” (Vezi Thomas Kunze, Nicolae Ceauşescu. O biografie, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 425).  În timpul vizitei sale la Bucureşti, Gorbaciov a mai făcut şi câteva aluzii la adresa politicii dure a lui Ceauşescu faţă de minorităţi şi a pericolelor nepotismului. Cu toate acestea, după vizita lui Gorbaciov nu s-a produs nici o îmbunătăţire a situaţiei sociale şi economice din România6. Dimpotrivă, în noiembrie 1987 au fost anunţate noi reduceri ale cotei de consum la electricitate şi benzină. În ianuarie 1988, când Ceauşescu împlinea 70 de ani, în România domneau deprimarea, angoasa şi adânca frustrare. Oraşele şi satele României se aflau în întuneric din cauza unei penurii de energie fără precedent. Aprovizionarea cu alimente se făcea pe bază de cartele, dar alimentele nu se găseau. Medicamentele, bunurile de larg consum lipseau de asemenea. Benzina era restricţionată, ca şi circulaţia maşinilor. România se afla în plină ficţiune, de vreme ce aparatul de partid nu făcea decât să proclame succesele regimului şi prosperitatea de care se bucurau locuitorii săi. Aparatul de propagandă care întreţinea ficţiunea, era dublat de cel de Securitate. Supravegherea poliţienească era din ce în ce mai manifestă. După noiembrie 1987, regimul se susţinea exclusiv prin frica pe care o inspira. Ceauşescu înţelesese că, dacă nu îşi intensifica politica represivă, întregul edificiu a ceea ce el numea „societate socialistă multilateral dezvoltată” urma să se prăbuşească. 

În toamna lui 1989, el era privit de către toată lumea ca unul dintre ultimii dictatori stalinişti din lume, complet obsedat de proiectele sale industriale şi arhitecturale grandioase şi ostil reformelor lui Gorbaciov. Românii trăiau în condiţii de o duritate extremă. Iarna, căldura era oprită în apartamente până când temperatura cobora la valori foarte scăzute, iar statul la cozi nesfârşite reprezenta o corvoadă zilnică. Produsele alimentare erau raţionalizate ca şi cum ţara s-ar fi aflat în război. Propaganda nu înceta să exalte valoarea neînfricatului Măreţ Conducător şi geniul ştiinţific al soţiei sale. Iritat de reformele lui Gorbaciov, Ceauşescu s-a agăţat de convingerile sale staliniste şi a intensificat represiunea. România părea un univers de coşmar, controlat în totalitate de Securitate.

În decembrie 1989, după 45 de ani de regim comunist, România se afla la sfârşitul unui ciclu istoric. Ţara se afla, practic, într-o situaţie revoluţionară caracterizată prin incapacitatea instituţiilor de a rezolva problemele impuse de societate. Prin vulnerabilităţile create de mediul politic european, în special prin prăbuşirea blocului sovietic, dar şi datorită celor interne – faliment economic şi izolarea totală a dictatorului şi a clanului său, România era cea mai expusă pentru un deznodământ de natură revoluţionară. În timpul ultimei sale luni de viaţă, Ceauşescu a crezut cu disperare în steaua sa şi a refuzat să admită că o repetare a celei mai reuşite performanţe a sa ca om de stat – denunţarea invaziei Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia în august 1968 – ar fi fost absurdă. Nici o putere străină nu era interesată să ocupe România. Lipsit atât de alibiul internaţionalist, cât şi de cel naţionalist demagogic, Ceauşescu nu mai avea altă carte de jucat decât represiunea violentă. 

Momentele esenţiale ale revoluţiei române sunt descrise in:

- Cartea "Tragatori si mistificatori. Contrarevolutia Securitatii in decembrie 1989", de Andrei Ursu si Roland O. Thomasson, in colaborare cu Mădălin Hodor, Polirom 2019. Teaser

    Sinopsis: Cine a tras în noi după 22? 

    Disponibila: Cărturești   Cartepedia   Libris 

    Recenzii: 

• Când procuroriștii împart adevărul. Nicolae Damaschin, Kamikaze, 27 februarie - 4 martie 2020.  Imaginea revistei

• DECRIPTAJ / Securitatea, element al contrarevoluției în decembrie 1989? Ovidiu Nahoi, Radio France Internationale.

• Studiul lui Andrei Ursu, Roland Thomasson și Mădălin Hodor despre Contrarevoluția Securității în decembrie 1989 ar fi trebuit să-i oprească pe mistificatori. Ei rămân activi. Gabriel Andreescu, Contributors, 10 august 2020

- Va multumim pentru libertate! 1989-2019, de Costinel Venus Mirea, Editura Alma - Craiova, 2019

-  „Cine a tras în noi după 22?” Studiu asupra vinovățiilor pentru victimele Revoluției Române din decembrie 1989", de Andrei Ursu, Mădălin Hodor, Roland O. Thomasson

Alte resurse:

- Raspunsul Procurorului General Gabriela Scutea la plangerea lui Costinel Venus Mirea impotriva rezolutiei procurorului de clasare a plangerii sale penale

- Plangerea lui Costinel Venus Mirea impotriva rezolutiei procurorului de clasare a plangerii sale penale contra celor care l-au impuscat

- Raspunsul Procurorului Catalin Ranco Pitu la plangerea lenala a lui Costinel Venus Mirea

- Plangerea penala a lui Costinel Venus Mirea impotriva teroristilor care l-au impuscat

- Cerem dreptate pentru victimele Revolutiei! Cerem adevarul si pedepsirea vinovaților! Scrisoare deschisă adresată Președintelui României, Dl. Klaus Iohannis, de către dl.Andrei Ursu, la 21.12.2019.

   Scrisoarea deschisa poate fi semnata online aici

- PETIȚIE pentru restaurarea adevărului și dreptății în dosarul Revoluției. Adresata MINISTERULUI PUBLIC, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de catre Fundatia Gheorghe Ursu, Andrei Ursu, Madalin Hodor, Mihai Demetriade, la 31.01.2019.

- Conferintele Fundatiei Humanitas Aqua Forte: Ce a fost Securitatea - Germina Nagat si Gabriel Liiceanu
- Radio France Internationale 2020.02.19. Mădălin Hodor : Valentin Ceaușescu cere cu ”tupeu” statut de victime pentru călăii din Dosarul Revoluției
- TVR2 - Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, invitat la TVR2, la emisiunea "Mic dejun cu un campion" - emisiune in pregatire cu Daniela Zeca Buzura
- Brasov 1989: Voi ati tras in noi
- Mediafax 2019.12.17: Documente explozive. Planurile operative ale Securitatii din 1989 spulbera teza "agenturilor" de Marius Oprea
- Romanian Revolution 1989 - Japanese compilation
- Fotoblog Nicu Cherciu - Revolutia din 1989 de la Sibiu